Zilele trecute, fiind o zi frumoasă, am acceptat propunerea unei prietene care locuiește în apropiere să mergem împreună într-un parc – nu departe – să-mi arate o lebădă care a făcut ouă, le-a clocit și acum au ieșit bobocii. Și, dacă tot a trecut multă vreme de când nu ne-am văzut, să luăm pe urmă o gustărică pe terasa unui restaurant plasat tot acolo.
Se anunțase, cu o zi înainte, ploaie, dar lucrurile se schimbaseră în bine, ora la care era prezisă ploaia s-a mutat de la ora 13 la ora 15, deci aveam tot timpul să ne bucurăm de natură și de o bere împreună, pe tarasa restaurantului.
Era o zi călduroasă și, cu toate că încă n-am trecut la toaletele de vară, știind că în Canada după o zi de primăvară poate veni iarna la loc chiar și în luna iunie, m-am îmbrăcat cu un pantalon de culoare deschisă, un tricou și un sacou lejer, toate nepurtate de anul trecut. Cerul fiind senin, doar cu un singur nor subțire, m-am echipat și cu o șepcuță de soare.
Când să ies pe ușă, am observat că, dacă mergeam, pantalonul îmi aluneca în jos. Neavând timp să mai aranjez elesticul, am optat pentru cel mai simplu remediu provizoriu, strâmtarea la talie cu un ac de siguranță. Am găsit în casă unul mare, care cuprindea materialul pantalonului cu elastic cu tot, tricoul acoperea totul și, mulțumită, am plecat.
Când ne-am întâlnit, ei – prietena cu soțul – mi-au admirat ținuta văratică. Ne-am dus în parc. Era o briză plăcută sub noruleț, lebăda se plimba cu cei patru pui ai ei, totul perfect. Ne-am așezat pe o bancă și ne-am bucurat de natură.
La un moment dat am simțit o înțepătură la talie. Ce să fie? N-am dat atenție. Se făcuse cam 12 și jumătate, am hotărât să pornim înapoi spre mașină ca să ajungem și la restaurant. Zis și făcut.Vântul s-a intensificat puțin, lebăda s-a retras la cuibul ei, locul unde clocise și, de pe mal, oamenii le aruncau firimituri și le fotografiau.
Mie pantalonii începuseră să-mi alunece din nou, a trebuit să-i țin cu mâna. Și vântul s-a intensificat atât de tare că norulețul mititel a devenit mare și a întunecat tot cerul. Hai repede la parcare! Am renunțat la restaurant și am alergat. Înainte de a ne urca fiecare în mașina lui, prietena mi-a dat din portbagajul lor un pachet într-o o pungă de plastic cu ceva preparat de ea. M-a sfătuit să țin pachetul de fund, să nu se răstoarne conținutul.
Așezată în mașină, iar simt înțepătura. Pun mâna și constat că acul de siguranță se desfăcuse. Din poziția în care eram era imposibil să-l închid la loc, iar amenințarea de furtună devenise atât de evidentă, încât am preferat să pornesc mașina spre casă.
N-au trecut nici cinci minute și s-a declanșat din cer o puternică răpăială, cu tunete, fulgere, vânt și tot ce nu fusese prezis de serviciul meteorologic. Era doar ora 13, ei spuseseră la ora 17! Curat schimbări climaterice, mi-am spus!
Vântul clătina copacii, mașinile au aprins luminile, cu greu am ajuns acasă. Curentul electric funcționa, am intrat în garaj și am ieșit din mașină. Era evident că trebuia să-mi țin pantalonii cu o mână, în cealaltă țineam de fund pachetul cu tăvița. Mi-am agățat poșeta după gât și am pornit spre lift. În bloc îmi trebuia masca! O aveam în buzunar, dar nu mai aveam mâini. Am riscat și am mers fără mască, considerând că lipsa ei era mai puțin gravă decât mersul cu pantalonii în vine.
Am ajuns cu bine în apartament, m-am degajat de toate și am constatat că acul de siguranță se deschisese pentru că se strâmbase. Pur și simplu n-a rezistat sarcinii mecanice la care fusese supus. Oare n-ar trebui ca un ac de siguranță să asigure liniștea corporală și psihologică a utilizatorului?
În urma acestei întâmplări, a doua zi am trecut la înlocuirea elasicului. Acum sunt gata să înfrunt orice încercare la care m-ar supune un inocent noruleț, dorința de a vedea o lebădă cu pui sau capriciile unui ac de siguranță strâmb și slab de înger!
desene de Adelaida Mateescu
Superbissim!