La primul scârțâit al bateriei, robinetul deschide valva retrospecțiilor și realizez că deseori pățesc să-mi judec prietenii cam tare în anumite circumstanțe. Nu știu ce-mi vine, care e motivul pentru care îi urăsc câteva clipe, nu-mi fac nimic și totuși mă apucă o furie nestăvilită. Gândurile îmi țes culoarele circumvoluțiunilor cu precizia și bătaia rapidă a unei mașini de cusut, prin care se scurg șiroaie de reproșuri și înjurături, legate de anumite afirmații, gesturi, mimici, intonații care nu-și aveau locul.
Ce proști! Ce cretini! Habar n-au de nimic, stau și dau din gură degeaba doar ca să mă enerveze, nu pot înțelege esența lucrurilor, încep să-mi aduc aminte de toate momentele când au făcut lucruri greșite (Cui? Când? De ce?), vreau să alung spirite fosforescente ce-mi sunt alături de fiecare dată când am nevoie, când se întunecă prea devreme, când mă plâng sau mă sperii de șarpele cu pene, Quetzalcoatl, eu știam că e un nume pentru artiste, plonjez printre încurajări și felicitări, râsete, glasuri iradiind de bucurie, apusul roz din penele unei păsări flamingo, cadouri, petreceri, lumini difuze și muzică tare, coarnele lucioase și fine ale caprei ce-mi străpung mărul lui Adam, plimbări și excursii, un desen cu o bufniță, dorința de a reauzi un apel de revelion cu urări, căldura sinceră a timbrului vocal care mi-a disipat în aer migrena copleșitoare odată cu artificiile, aprobări și dezaprobări, îmbrățișări, confesiuni, mulțumiri pentru existența mea în viața lor, un strigăt plin de entuziasm, sau spaimă. Asta e problema! Nu-și dau seama că se înșală amarnic, nu despre mine e vorba, omul pe care ei îl prețuiesc atât de mult nu sunt eu! Ce nu se înțelege, de ce nu puteți să realizați măcar un simplu fapt? Le explic. Nu merge. Primesc deseori replica ce mă îndeamnă să mă liniștesc, nu am de ce sa fiu anxios, ce-i cu neîncrederea, din ce cauză simt aşa ceva și de ce persistă. Uite, chiar și acum, dacă mă ridic pe vârfuri și privesc pe geamul bucătăriei, o pot zări pe femeia cu picior de cal, mă privește din intersecție și pare gata oricând să-mi zdrobească limba sub copită, dar ei n-o văd, zic că-s de vină experiențele mele nereușite, ar trebui să gândesc mai pozitiv măcar odată în viață.
Mă întreb ce m-aș face fără ei, mi-ar fi atât de bine și de rău, cum să le zic că nu mai înțeleg nimic, îmi sunt personaje, împărați și regine, animale, zmei, iubite și amante, dușmani, frați, surori, tați și mame, terenul de testat apucături și expresii, cel mai bine e așa, într-un mediu controlat și sigur, deoarece riscul de-a sparge cu nasul ascuțit al unui raton bula în care mă aflu îmi poate dăuna și ajung cu mâinile prinse între bretoane din fier, prin care pot vedea doar cântărețe cu început de chelie și cactuși. Nu vă speriați, promit că nu vă părăsesc indiferent de situație, tot eu sunt și voi rămâne aici, Miki, prietenul și zeul vostru, al proștilor și al maniacilor, făurit pe nicovala unde se bat morții în țărușe, cu lovitura ciocanului născută din frigul sălbatic al tundrei siberiene și urletele pline de mânie ale unui scriitor îngrozit. Liniște! Consiliul de pe munte s-a decis. Reprezint eșecul Olimpului. Sunt trimis pe Pământ, unde totu-i real, palpabil. Nu e loc de joacă.
Mă trezesc din delirul creației, casc, alunec pe podeaua udă, încep să râd, mă ridic și trag draperiile ferestrei. Întunericul se lasă brusc și absoarbe orice emoție. A durat cam mult episodul, pe viitor aș vrea să dispară complet astfel de fantezii, n-au nici un rost. Încerc să mă calmez, până la urmă și eu pot fi detestat în anumite cazuri de prietenii mei. Cu toate astea, teriantropul din stradă nechează scurt, așteaptă următoarea mișcare greșită, iar eu n-am închis robinetul.
