aș fi intitulat mai curând volumul recent apărut la editura CURTEA VECHE (Angela Gheorghiu, O viață pentru artă, traducere din engleză Anca-Maria Pănoiu), pornind tocmai de la minunata îmbinare structural verdiană între sensibilitatea și ardoarea transmise cititorului (aici) dar și melomanului de către diva respondentă la întrebările lui Jon Tolansky; altminteri, un excelent titlu general și neutru pentru o colecție editorială. Asupra elegantului și sincer admirativului cuvânt înainte (Încrederea neclintită, instinctul statornic…) semnat de Emil Hurezeanu, voi reveni la … final.
Soprana anunță dintru început, cu o nedisimulată satisfacție: „Cortina se ridică și, pentru întâia oară, libretul este numai și numai al meu.”
Profitând de faptul că viitoarea soprană s-a născut în 1965 (nimeni nu-și alege anul și locul), „an în care România trecea prin mari schimbări” subliniază inchizitorul (cel care pune întrebări, adică) anglofon, obsedat ca mulți de dincolo de comunismul pe care nu l-au trăit și văzut, urmează câteva întrebări la care răspunsurile sunt departe de căinările miorlăite cu care ne-au obișnuit mulți conaționali de-ai noștri spre a le fi pe plac altora și lor înșiși. Întâi o întrebare neutră referitoare la „mașina de cusut Singer” a mamei: „Păstrați încă această mașină de cusut?”, urmată de răspunsul firesc și admirabil „Da, încă o am, acum este doar o frumoasă piesă de mobilier vechi, dar am păstrat-o cu grijă.” Dorința de a scoate ceva legat de o copilărie amărâtă, cu neajunsuri, îl face pe Jon să pună și întrebări ușor stupide auzind de „casa cât se poate de mare și de bine făcută”: Ceea ce era destul de neobișnuit la vremea respectivă, când oamenii construiau mai degrabă case mici, atât din lipsă de bani, cât și de teamă că n-ar fi fost în stare să le încălzească sau să le întrețină în general, deși i se spusese în prealabil că tatăl câștiga foarte bine. Răspunsul Angelei: „Casa noastră era chiar mare. Aveam nu mai puțin de șase camere, la care se adăugau o bucătărie separată, o magazie și o pivniță. aveam foarte mult spațiu, camerele erau mari, totul era construit cu dragoste.”. În concluzie, viitoarea soprană nu venea din întunericul vremurilor care „nu erau ușoare, desigur, dar în anii aceia de început aveam tot ce ne trebuia, pentru că locuiam într-o casă pe pământ și ne permiteam să trăim din ce produceam”. Dar copilăria înseamnă școală care cum putea fi în comunism? : „în casa noastră, respectul și supunerea față de școală, față de învățătură erau o obsesie, aproape o boală”. Cu acordul sopranei aș exclama clasic O, tempora, o, mores! , inclusiv după răspunsul la obsesia lui Jon Era o mare presiune pusă pe umerii copiilor… : „Obsesia asta de a fi impecabil nu o aveau doar părinții mei. Toți cei care își trimiteau fiii și fiicele la școală intrau într-un soi de competiție. Și, odată cu ei, se întreceau și copiii”. Dar obsesia mediatică nu cedează, poate era totuși ceva rău: Așadar era un climat de rivalitate? Nefiind un libret de operă, evident că „nu era nici un strop de rivalitate, ba dimpotrivă”. Și totuși, ceva trebuia să fie, vestimentar spre exemplu; deși în România anilor 1970 și 1980 nu mai existau reviste de modă, Angela dă asigurări – și o credem – că „Mama știa pe de rost modelele, pentru că se școlise foarte serios pe vremea când cosea cu meșterii și cu negustorii evrei din Adjud.”.
Insist asupra acestor aspecte – de fapt soprana o face – tocmai pentru că o copilărie împlinită aduce după ea cele de la maturitate, în general cunoscute deja.
Și totuși Ce vă plăcea să faceți?: „Ne plăcea să cântăm, fie în casă, fie în grădină”. Dar în școală Nu erau condiții periculoase pentru niște copii – nu vă era frig tot timpul? „ Nu ne stătea nouă gândul la asta pe atunci” cu atât mai mult cu cât „într-una dintre aceste pauze petrecute în preajma sobei, doamna Maxim ne explica de ce Verdi îi place mai mult decât oricare alt compozitor de operă”. Prima victorie: „La paisprezece ani, am câștigat concursul național „Cântarea României”. Din perioada studiilor, de reținut și pentru cei de azi că „Admiterea la secția de canto a liceului se baza în primul și în primul rând pe talent, bineînțeles”. Și asta pentru că „Sistemul se baza pe reguli, nu pe excepții.”. Încep întâlnirile cu numele mari ale artei interpretative românești, mai ales după „admiterea la Conservator, într-adevăr, foarte serioasă”. Un capitol cu titlu ușor maoist, discutabil, România comunistă și calea muzicii, ne relevă totuși că „la nouăsprezece ani, Angele Burlacu debuta la televiziunea națională” premonitoriu cu aria Violettei: Addio del passato. De menționat și că, în calitate de membră a Corului Patriarhiei, a participat la turneul vienez vegheat de Patriarhul Teoctist, o probă a faptului că ierarhul a inițiat și lucruri bune, iar Biserica strămoșească nu era atât de oropsită. E în același timp un moment terențian pentru Angela, adică om fiind nimic din ceea ce e omenesc nu-i e străin: „slăbiciunea mea pentru dulciuri s-a manifestat acut în capitala tortului Sacher”. Cert, cu măsură.
Prieteniile din capitala Țării o aduc într-o casă care, contrar convingerilor lui Jon nu fusese confiscată de comuniști ci fusese „bombardată de americani.”. Spunând lucrurilor pe nume, ca întotdeauna, diva subliniază că proprietarii „așteptaseră și ei sosirea americanilor cu sufletul la gură, la fel ca toți românii, dar mai mult ca sigur, nu în felul acela…”. Că valoarea ei era prețuită înainte de 89 o spune soprana însăși: „eram invitată le cele mai importante evenimente. Printre ele a fost și una dintre vizitele lui Mihail Gorbaciov… … cu toate că Ceaușescu era prezent la teatru, nu s-a cântat nici un cântec patriotic.”
Afirmarea internațională înseamnă voință, ambiție și statornicie:„ De la începutul carierei am cântat numai în cele mai mari teatre… când nu aveam spectacole la nici unul dintre ele, înregistram discuri”. Evident valoarea atrage după sine și invidie, nu o dată regizată; este cazul mafiei culturale de la Scala din Milano, acei loggionisti ale căror strigăte „din ce în ce mai violente fuseseră nefundamentate, ba chiar plătite de către un soi de mafie. Prin urmare, ca artist de ce te-ai supune unor momente de ură pură sau, și mai rău, de dușmănie plătită de către Dumnezeu știe cine?”. Pentru obiectivitate, nu pot trece peste o anume antipatie a divei față de timișoreanul loco natus Ioan Holender, vienez prin funcție, celebru la vremea sa și prin faptul că Opera din Viena era una dintre foarte puținele instituții de stat, dacă nu rentabile, dar nici în pierdere; numai că, pare-se, și pentru că mulți români erau angajați cu „contracte prin care îi plătea foarte prost. Eram foarte supărată pe Holender pentru asta și aproape că nu mi-a trecut nici până astăzi. ….niciodată nu aș putea să accept așa ceva”. De înțeles, căci spune Poetul roman parafrazat, în sufletele divine și mâniile pot fi mari.
Nu insist asupra vieții sentimentale a sopranei, o privește direct și intim, chiar dacă pentru pseudo melomani adesea dormitorul surclasează scena, ceea ce numai semn de cultură nu e. Cât privește Întâlnirile regale, am convingerea că au fost un serviciu adus mai ales așa ziselor case regale și mai puțin divei aflate deasupra trecătoarelor coroane.
Dacă am început cu Violetta, sensibilă, nu putem încheia în cazul Angelei Gheorghiu decât cu pătimașa Floria Tosca, fie și pentru că soprana noastră e o perfectă îmbinare structurală între cele două; ne-a dovedit-o prin toate cele relatate, din copilărie și până azi. Ceea ce o mai înalță pe Violettta… Tosca, este o nemăsurată putere de caracter în fața „provocărilor” regizorale din ultimele decenii, în fond expresii ale unor eseuri de a depăși orice limite, în special ale bunului simț, adesea ale unor indivizi aflați pe lângă ideea de operă. După vizionarea unui spectacol La Traviata, cu toate personajele în blugi, concluzia divei a fost una memorabilă: „o producție respingătoare, un spectacol de-a dreptul oribil, un act de infatuare lipsit de orice substanță…. Un adevărat artist îi va rămâne mereu fidel compozitorului, partiturii muzicale, libretului”. Așa e, Doamnă Angela Gheorghiu.
Și, după cum anunțam, revin la cuvântul introductiv al lui Emil Hurezeanu, din care rețin profund aprobator și că „Opera nu este teatru”. Cu eleganță și condescendență, ne spune același că „regizorii reinventează genul, transformă scena, o aduc în prezent sau o trimit într-o lume fantastică, diferită de cea originară”. Aici aș face o singură rectificare, în funcție de tulburările fiecăruia: într-o lume fantasmagorică.
În rest, cum spune Diva „Viața trebuie să meargă mai departe, la fel și spectacolul… ”. Dar, în mod fericit, nu e ultima arie căci ne avertizează Angela „Va urma…”.
notă: acest text a fost publicat, în premieră, în revista ORIZONT, octombrie 2021
