Există această credință că tot ceea ce a dobândit statutul de știință a căpătat inclusiv rigoarea exactității, scăpând în felul acesta de tot ceea ce poate avea calitatea metafizicii (de necuprins în mod exact cu simțurile, de neexplicat rațional, etc.). Rațiunea s-a instaurat în domeniul științei și tot ceea ce nu corespunde acestui standard nu are încă nivelul necesar pentru a fi considerat știință.
Deopotrivă există și unanimitatea înțelegerii faptului că știința se verifică nu prin caracterul logic și rațional al mecanismelor pe care le dezvoltă ci prin capacitatea acesteia de a fi confirmată/infirmată de către fapte, de a corespunde realității nude și obiective. Capacitatea unui sistem de a fi coerent, logic și rațional nu-l face neapărat științific ci doar modalitatea în care acest sistem corespunde realității, felul în care explică și înțelege realitatea îl ridică la nivelul de știință. Criteriul de raportare al Științei este totdeauna la ceva obiectiv în mod absolut, adică la Realitate/Faptele nude.
Dreptul la rândul său este perceput ca fiind o știință, dar din păcate are acest statut nu pentru felul în care înțelege realitate specifică acestui domeniu de interes intelectual, ci doar pentru că are mecanisme proprii de explicare a realității juridice. Caracterul teoretic și abstract al Dreptului l-a ridicat la nivelul de Știință și nu capacitatea acestuia de a înțelege situația ce constituie obiectul său de analiză.
O altă specificitate a Dreptului este dată de aceea că un Fapt devine Drept (o situație factuală devină o situație juridică) doar după ce trece prin Patul lui Procust, în sensul că Dreptul analizează Faptele doar după ce acestea au căpătat consistența și forma impusă de Drept; un fapt nereglementat în niciun fel este total străin Dreptului în sensul că este o realitate dar ignorată de Drept. Știința Dreptului analizează Faptele ce sunt contemplate de Regulile adoptate de Drept.
De aceea întrebarea firească în ceea ce privește Dreptul este ce-i conferă acestuia calitatea de Știință – Faptele sau Regulile pe care le generează în mod autonom? Regulile pe care Dreptul le generează nu pot conferi Dreptului nivelul de Știință întrucât sunt subiective și nu pot fi confirmate sau infirmate la nivel obiectiv în niciun fel (se află sub regimul lui si voluere). Faptele de asemenea nu conferă Dreptului acest Statut întrucât acestea devin de interes pentru Drept doar în momentul în care au trecut prin Patul lui Procust reprezentat de regulile adoptate de Drept.
Situațiile juridice conferă Dreptului calitatea de Știință, adică Faptele coroborate cu Regulile Dreptului, însă criteriul de validitate nu este metodologia Dreptului ci ceva dincolo de Reguli, ceva metafizic și anume cum ar fi trebuit să fie respectivele fapte, ținând seama de criterii și metode străine regulilor adoptate de Drept. Verificarea Dreptului nu se face nici dupa aparatul metodologic de contemplare și interpretare a Dreptului, dar nici după regulile normative adoptate de acesta.
Confirmarea sau infirmarea pentru Drept vine din alt Pat al lui Procust, din ceea ce în mod obișnuit numim Bunul Simț Comun, întrucât acesta este criteriul obiectiv aplicabil deopotrivă atât Faptelor dar și Regulilor adoptate de Drept pentru respectivele Fapte. Principiile din Constituție, descoperite atât de târziu de jurisprudența Curții Constituționale conferă statutul de Știință Dreptului. Valorile unei societăți și modalitatea în care acestea s-au sublimat în decursul timpului fac din Drept o Știință.
De aceea o lege poate fi invalidată de instanțe terțe, întrucât mai presus de acestea (de legi și instanțe) există alte criterii obiective ce se aplică deopotrivă atât faptelor dar și regulilor. Dacă am accepta Regulile Dreptului ca fiind cele ce conferă Dreptului statutul de Știință ar însemna să admitem că acestea sunt obiective, dincolo de orice critică și pe cale de consecință nu pot fi invalidate în niciun fel.
Dreptul este adus la nivelul de Știință nu de discuțiile teoretice (de doctrină cum se spune în lumea juridică) ce se concentrează într-o proporție considerabilă pe metodologia abstractă și teoretică a Dreptului ci de modalitatea în care situațiile juridice sunt deslușite în viața de zi cu zi de instanțele terțe competente (adică jurisprudența, cum se zice în aceeași lume) în condițiile în care acestea din urmă se raportează sau ar trebui să se raporteze la o realitate nudă și complet obiectivă – Faptele ce ar trebui să fie în acord cu Bunul simț, Valorile și Principiile diluate în decursul timpului de o societate.
Teoria are în vedere interpretarea regulilor Dreptului în timp ce jurisprudența privește, de principiu, atât regulile Dreptului dar și modalitatea în care acestea interacționează cu Faptele iar împreună se supun conceptului superior anterior menționat – Bun simț, Valori, Principii. Doar ca relația Dreptului cu ceea ce-l face Știință, adică Jurisprudența este asemenea realității din fizica atomică/mecanica cuantică, în sensul că instrumentele de măsură a Realității (Jurisprudența în cazul nostru) afectează și influențează Realitatea măsurată (situațiile juridice) astfel încât trebuie să admitem că ceea ce astăzi este Jurisprudență mâine este Realitate.
Prin 1935 (Martie) Einstein impreuna cu Podolski si Rosen au publicat un articol intitulat – Can quantum-mechanical description of physical reality be considered complete? In Iulie 1935, Niels Bohr publica o replica sub acelasi titlu – Can quantum-mechanical description of physical reality be considered complete?
Einstein and Co. Definesc realitatea fizica așa – dacă, fără a perturba sistemul, putem spune cu certitudine valoarea unei cantități fizice, atunci există un element al realitatii fizice în respectivul sistem corespunzând respectivei cantități fizice. Cum în mecanica cuantică este canonică aproape imposibilitatea atribuirii de valori fizice atât spațiului dar si timpului, în acelasi timp, Einstein si compania au stabilit că mecanica cuantică este incompletă și mai trebuie lucrat la ea. Niels Bohr a răspuns cu complementaritatea în sensul că nu toate elementele unui obiect pot fi măsurate în acelasi timp, acestea fiind complementare (când măsori poziția electronului nu poți măsura și momentul acestuia). Dupa Bohr mereu rămâne o variabilă/un element nemăsurat (daca măsori momentul lași nemăsurat locul și invers). Einstein a murit crezând în mod real că mecanica cuantică este incompletă neputând accepta că pot exista elemente fără ca acestea să poata fi masurate/să capete valoare fizică. Cuantica lui Bohr, în schimb s-a fundamentat din ce în ce mai mult pe aceasta idee a complementaritatii – poți vedea locul electronului dar pentru că aparatele de măsura interacționează cu electronul nu poți vedea în același timp și momentul acestuia – în sensul ca realitatea poate exista chiar și daca nu este măsurată.
Dreptul acesta ingineresc, creația Dreptului Roman își reprimă ideea că ar putea conține ceva metafizic, ceva ce nu este contemplat de norma juridică, ceva ce nu este exact, prins între zero și unu, în speranța că acest refuz îl va face Știință; fuga de Principii, valori, Bun simț și tot ceea ce în mod necuantificabil o societate diluează în fuga anilor face din Drept, în mod paradoxal, o metodologie de calcul și în niciun caz o Știință ce lucrează cu Realități nude și obiectiv exprimabile.
Desi la nivel atomic fizica a trecut de la realitatea complet măsurabilă la realitatea ce nu poate fi neapărat măsurată, viața noastră profană (și Dreptul totodată) a făcut exact invers, trecând de la o realitate ce nu era măsurată 100% la una măsurata și cuantificată cu supra măsură. Poate ca Einstein este putin inoportun în ceea ce priveste concluziile sale știintifice (pe aceasta problemă a mecanicii cuantice), dar în lumea noastra contemporană definitia sa asupra realității fizice este pe deplin aplicabilă, ceea ce nu se poate spune despre Niels Bohr care suficient de oportun în lumea stiințifică (complementaritatea sa încă explică lucruri) este aproape inoportun în viata noastră de zi cu zi.
Lumea noastră este în contatimp cu evoluția lumii cuantice/atomice, în sensul că dacă noi căutăm realitatea complet măsurabilă, lumea cuantică are în vedere și realitatea ce nu este neaparat/tot timpul masurabila. Așa-i și cu Dreptul, care pentru a căpăta statutul de Știință a abandonat tocmai ceea ce-l face Știință, acea metafizică ce în contextul dat are natura de Realitate obiectivă menită să confirme natura Dreptului de Știință.
