De mai multe ori m-a uimit un „fenomen” pe care nu știu unde să-l situez: te afli într-un loc sau citești o carte sau vorbești cu cineva pe o temă, iar atunci, în jurul acestui centru de interes momentan se adună – fără vreo premeditare din partea ta – ca pilitura de fier în jurul magnetului, tot felul de noi date, de parcă toată lumea s-ar precipita, plină de solicitudine, să-ți reveleze despre acel colț de realitate o mulțime de detalii, care de care mai uimitoare…
Locul este, în cazul meu, în Bucovina, la câteva zeci de kilometri de granița cu Ucraina, de spațiul originilor lui Eminescu, al peregrinărilor sale în căutarea inspirației, de Cernăuți, de Putna, cu ritualul anual al comemorării evenimentului la care a participat el când avea 21 de ani. Și tocmai acum, editura Darclée, cu interesele alese, rafinate și rare ale directoarei sale, Carmen Radu, îmi pune în față o carte despre… Cernăuții de la începutul mileniului trei, scrisă de un ucrainean de 32 la de ani, Maxim Dupeșko, în căutarea unui subiect pentru primul său roman.
Și iată primul tablou, prima secvență a subiectului care i se propune, generos și… de actualitate: în Cernăuții multietnici ai deceniului patru al secolului trecut, adolescentul Pavel Bacinski asistă la un eveniment lipsit de orice consecință… în afară de a întrerupe tihna patriarhală a urbei cu prelungi ecouri culturale în mentalul românului cultivat de azi. Un tramvai a deraiat de pe șine în intersecția dintre strada Brătianu cu Morariu din centrul capitalei de atunci a provinciei recent devenită românească. Cinci decenii mai târziu, martorul de atunci, acum septuagenar, își amintește perfect acea zi de vară. Vacanță fiind, „se întorcea de la un meci de fotbal din Campionatul Bucovinei, în care echipa evreilor, «Maccabi», a marcat în ultimele secunde ale meciului un gol împotriva echipa sale preferate, «Polonia», iar acum echipa polonezilor din Cernăuți putea fi învinsă și de ucrainenii de la «Dovbush», de nemții de la «Jan» și chiar de țăranii de la «Berehomet» din Siret”. S-a alăturat, firește, și el mulțimii de gură-casă, bucuroși de orice adiere de schimbare: pasageri, trecători, locuitori ai cartierului ieșiți la balcoane, dar mai ales elevi și studenți așteptând autoritățile să constate evenimentul și să repună monstrul pe șine, timp în care se amuză speriindu-l pe vatman că vor depune mărturie în defavoarea lui, arătând că șocul le-a zburat de pe capete pălăriile.
Totul se termină cu bine în acea zi, în timp ce povestea lui Pavlo Bacinski, concentrând un secol de istorie, abia începe: la un balcon deasupra centrului momentan de interes al întregii suflări adunate, zărește, o fracțiune de secundă, o frumusețe de fată, îmbrăcată în rochie albă și cu talia strânsă într-o centură maro. Este fiica adolescentă a bijutierului evreu Ariel Kapman, cetățean înstărit al orașului.
Totul este încă doar bonomie, civilitate, blândețe și lumină. O lumină al cărei centru iradiant este – și ne va urmări până la sfârșitul poveștii – mama lui Pavel, nemțoaică de origine, dar iubind mai puțin ca soțul ei, polonez, Mama Austria, pierdută în urmă cu două decenii, când Gavril Princip a fost ucis la Sarajevo, anunțând declanșarea războiului și dezmembrarea Imperiului, a tuturor imperiilor…
Ea scrie un „Jurnal” de o candoare intrucabilă, pe care-l dedică psihiatrului ei, discipol vag al lui Freud, care a sfătuit-o să lupte cu tendința de a uita cuvinte, tot mai multe cuvinte, dar nu numai:
„După slujbă, am vorbit cu preotul. I-am spus că Dumnezeu vine uneori în orașul nostru, urcă pe acoperișul Palatului Feroviar și urmărește trenurile. Preotul a fost foarte surprins să audă acest lucru. M-a întrebat ce formă are Dumnezeu. La care am răspuns că Dumnezeu nu poate avea o formă definită. Știu că preotul crede că nu sunt doar o femeie, ci pe deasupra sunt și proastă. Așa s-a uitat la mine – ca la o vițică bleagă. Dar de unde știi că Dumnezeu era acolo dacă nu are o anumită formă? a întrebat preotul. Și apoi m-am întrebat: cum poate un preot să creadă în Dumnezeu dacă își închipuie că El trebuie să aibă o anumită formă? Gândurile aceste m-au frământat. Dar am rămas la părerea mea.”
În ciuda faptului că și până atunci, ca și de atunci încolo, străzile orașului și-au schimbat în câteva rânduri denumirea, în funcție de schimbările de regim și de stăpânire, niciuna nu va fi mai importantă și mai decisivă – nu doar pentru tânărul Pavlo, ci pentru întreaga comunitate a locuitorilor micului paradis de miresme, arome, bun gust și pace – ca nebunia. de nimeni presimțită încă în 1935, a celui de-al doilea măcel, care avea să spulbere toată ordinea lumii, nu doar pe cea a micului univers din care a smuls familia Kapman și pe toți cei de aceeași origine etnică.
Atent și cu grijă construit, romanul lui Dupesko este de fapt un eseu în care împletitura epică este doar „momeala” plină de savori întinsă cititorului avid de povești pentru a-l „păcăli” să parcurgă captivat un excurs istoric, politologic, moral și psihologic al unui întreg secol, cel mai criminal din istorie, s-a spus.
Un eseu pe două voci, cea a naratorului-autor și cea a povestitorului-sursă, acesta din urmă un personaj de o înțelepciune și o libertate de spirit care-l face unic, cu siguranță, între personajele pe care le-ați „auzit” vorbind în cărțile citite. Greu de spus ce îl face atât de atașant pe povestitorul Pavel Bacinski și în ce constă această libertate interioară plină de grație. Aș zice că este ingredientul sugerat chiar de autor: curajul de a gândi pe cont propriu – cu propriul cap, mai precis -, liber de orice cenzură impusă din afară.
Într-adevăr, nicio cenzură – în afara celei impuse de bun simț și de toleranță – în discursul septuagenarului care a trăit sub un imperiu (Mama Austria), sub două invazii la vreme de război (rusească și românească) și, mai ales, care a văzut Holocaustul cu ochii unei victime indirecte, prin familia iubitei ucise înainte de a ajunge în lagărul de exterminare. Nicio problemă și nicio întrebare, oricât de gravă, nu este escamotată: nici măcar orbirea și pasivitatea în fața tăvălugului istoriei, colaboraționismul, sălbăticia soldaților, masacrele din spatele frontului, deosebirile și asemănările între guvernările diferiților stăpâni temporari ai orașului nu sunt trecute cu vederea de înțeleptul septuagenar care își derulează – și derulează în fața noastră – epoca sumbră pe care a traversat-o și a trăit-o. Și mai ales, nicio ură, niciun resentiment, nici măcar pentru soldatul rus care i-a ucis tatăl cu o lovitură de cuțit. Nici măcar pentru luptătorii ori provocatorii ruși în nesfârșitul război de uzură pentru îngenuncherea și ocuparea pe termen lung a fostei republici unionale, care își apără independența în zilele noastre.
Și nicio ezitare, niciun rabat de la omenia sa inalterabilă, nici măcar în numeroasele scene de o pregnanță obsesivă, dureroasă, ca aceea cu doctorul evreu deghizat în țăran, care duce, chipurile, dincolo de granița maghiară, o căruță de bălegar fratelui său, în contrast cu cruzimea inconștientă a grănicerilor care se amuză să-l vâneze ca pe un iepure… Sau ca aceea a tentativei de a o salva pe Dora a unui localnic protejat de originea sa etnică, neevreiască, lucrând pentru ocupantul nazist. Sau căsătoria dintre ofițerul nazist, trecut în trupele de rezistență ale lui Bandera, și Anna, sora lui Pavel. Sau, în fine, spectaculoasa salvare a lui Ariel Kapman, grație pașaportului unui italian ucis într-un bordel de o prostituată. Toate aceste tablouri intense, vii sunt puse parcă în slujba acestei omenii funciare, care-ți lasă la sfârșitul lecturii o senzație de împăcare, înțelegere cutremurată, care-ți curmă tentația de a judeca, de a tranșa, lăsându-ți doar, ca un ecou prelungit, dorința de a reflecta și, eventual, de a relua lectura….
O poveste relatată de Pavel Bacinski tânărului scriitor hoinar pe dealurile Cernăuților în căutarea unui subiect de carte și care i-a dăruit povestitorului un măr, valorând, de aceea, în ochii lui, cât o întreagă livadă de meri.
Povestea care valorează cât o întreagă livadă de meri – Maxim Dupeșko
Editura Darclée, 2021
