Divanul…

ar trebui să fie o piesă de mobilier dătătoare de comoditate celui doritor de relaxare; turcii ni l-au dat cu denumire cu tot. Iată însă că Dimitrie Cantemir în înțelepciunea sa scrie despre Divanul  sau gâlceava înțeleptului cu lumea ceea ce evident că numai la tihnă nu duce; mai mult chiar, Mircea Horia Simionescu (de)scrie  Divanul  sau gâlceava înțeleptului cu perna, ceea ce înseamnă că undeva se ascunde ceva. Și nu întâmplător căci divanul devine locul râvnit de cei care doresc să ajungă în preajma lui vodă, divăniți adică. Orice divan are două capete (nu neapărat cu materie cenușie) care se suspectează reciproc până când vodă nu ia măsuri coercitive în funcție de propriul interes, nu neapărat reușite, putând să fie el însuși victimă. Dar nimic nou iarăși, adică puterea și opoziția. Desigur nu trebuie căutată înțelepciunea.

Problema apare atunci când trebuie eliminat din schemă cineva, mai ales dacă era la mijloc, adică pion într-o dubioasă alianță între capete. 

Opoziția spune că „s-ar cuveni ca toți oamenii care se sfătuiesc asupra unor lucruri îndoielnice să nu fie stăpâniți de ură, de prietenie, de mânie și de milă. Nu-i este ușor minții omenești să întrezărească adevărul atunci când acestea îi stau în cale, și nimeni n-a dat ascultare în același timp patimilor și intereselor sale. Când îți încordezi mintea ea are putere; dacă patima îi ia locul, stăpânește ea, iar mintea nu mai valorează nimic.”

Plină de înțelegere, până să-și atingă obiectivul, opoziția subtilă acceptă că „într-un stat mare există multe și felurite minți”. Câte una trebuie eliminată însă pentru că „ după ce statul s-a dezvoltat și s-au întărit partidele în rândul cetățenilor, cei de bună credință au început a fi înșelați.”  Evident cei din opoziție sunt cei înșelați. Cei ticăloșiți, hainiții nu trebuie totuși eliminați cu totul, că nu se știe ce aduce viitorul: „averile lor să fie luate pe seama statului, ei înșiși să fie ținuți în lanțuri în diferite municipii mai puternice și nimeni să nu mai aducă vorba despre ei… Cine o va face să fie considerat inamic al statului și al mântuirii tuturor”. Deja un fel de lustrație. 

Puterea însă, mult mai orientată, crede că „situația reală ne îndeamnă să ne păzim mai degrabă de ei decât să ne sfătuim ce să decidem împotriva lor… nelegiuirile atunci să fie urmărite când se săvârșesc”. Puterea are oratori de serviciu, foarte talentați, care aplică principiul autocriticii credibile: „de multe ori m-am plâns de îmbuibarea  și lăcomia de bani a concetățenilor noștri și din această cauză mi-am făcut mulți dușmani… eu care niciodată nu mi-aș fi iertat vreo greșeală nici măcar cu gândul…”. Apoteotic se recunoaște că „voi, fiecare în parte, vă gândiți numai la voi, când acasă sunteți robi plăcerilor, iar aici ai banilor sau favorurilor, așa se face că se dau atacuri împotriva statului lipsit de apărare”. Evident, ce e sigur e sigur, puterea vrea totuși „să li se dea pedeapsa cu moartea”.

Dar nu suntem în divanul Țării la târguială cu vodă, după cum se poate bănui; suntem în senatul Romei unde trebuie salvat Statul cu orice preț; dar cu ce preț dacă avem în vedere că tocmai necruțătorul orator (în nici un caz Cicero ci Cato) va plăti cu viața până la urmă ajuns în opoziție. (amănunte la Sallustius).

Revenind de unde am plecat, cu gândul la comoditatea de o mie și una de nopți a divanului, nu putem să nu constatăm că tradiția își spune cuvântul: de data aceasta nu cea romană,  ci  tradiția turco-fanariotă. Gâlceava însă nu e cu lumea, nici cu perna căci unii (a)dorm și fără în sfatul Țării; am spune că istoric senatul roman a „evoluat” la divanul valah, deci „vorbim” despre gâlceava divăniților cu ei înșiși. E firesc să mai cadă câte unul de vreme ce, scrie poetul „vro stea mai cade iară… vreun împărat mai moare?”; dară-mi-te un ales vremelnic.  În fond minister e slujitor, servitor, agent sau, cum spune Cicero minister alienae voluntatis unealta voinței altuia. A Divinității dacă ești ministrant, a partidului dacă ești ministru. Continuăm consecvent în aceeași stare căci, spune marele Luca din Haimanale, la datul cu părerea, cel mai adesea însă pe lângă, nu ne întrece nimeni.  

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *