Ernest Hemingway a fost unul dintre cei care au dorit ca destinul lor să devină o legendă. Cariera de scriitor nu i-a fost, niciodată, de ajuns. Se afla în el un neastâmpăr narcisist care a hrănit vocaţia aventurii. Într-un secol al celebrităţii şi al gloriei mediatice, Hemingway s-a construit pe sine ca pe un star. Cel din urmă act al vieţii sale, sinuciderea, însemna lăsarea cortinei peste un film al cărui personaj a fost Hemingway însuşi.
În acest scenariu cinematografic ale cărui cadre acoperă o întindere impresionantă de peisaje şi de oameni, din Spania până în Africa şi China, politica nu este absentă. Dimpotrivă. Drumul lui Hemingway se croieşte prin confruntarea cu lumea care îl înconjoară, iar opţiunile pe care le face sunt, cel mai adesea, tranşante.
Ceea ce cartea lui Nicholas Reynolds reconstituie, cu minuţiozitate detectivistă, este traseul unui Hemingway care nu mai vrea să mai fie un simplu intelectual, ci se avântă în bătăliile pe care crede că trebuie să le poarte. Dincolo de scriitor se întrevăd aventurierul, marinarul, soldatul, agentul de imfluenţă sovietic.
Căci existenţa secretă a celui care a trăit în lumina fotografiilor este inseparabilă de relaţia, specială şi îndelungată, pe care Hemingway o întreţine cu stânga radicală şi cu URSS. Alegerile care îl conduc spre contactele cu ofiţerii şi agenţii sovietici sunt motivate de credinţa în necesitatea de a combate răul epocii sale: fascismul. Asemeni atâtora dintre contemporanii săi, Hemingway este prins în angrenajul pe care propaganda sovietică îl elaborează cu meticulozitate. Cei ce sunt antifascişti trebuie să fie alături de Uniunea Sovietică. Comunismul este cea din urmă redută a luptei antifasciste.
Hemingway nu este un caz decât în măsura în care geniul său îi conferă alura unui mit moderm. Dar itinerariul care îl transformă în colaborator al sovieticilor şi tovarăş de drum al stângii radicale internaţionale este unul cât se poate de familiar epocii. El porneşte de la revelaţia nedreptăţii sociale şi are ca punct de plecare sentimentul urgenţei în confruntarea cu fascismul. Terenul intelectual şi etic este pregătit pentru întâlnirea cu cei care se prezintă drept apărători ai demnităţii umane, comuniştii. Din Spania până în Cuba, vecinătăţile lui Hemingway sunt marcate de aceste întâlniri.
Şi nu este întâmplător că în Spania războiului civil martorul Hemingway nu are luciditatea rănită a unui Orwell. Încadrat de cineastul comunist Joris Ivens,prozatorul este fidel liniei oficiale: salvarea Republicii trece prin respectarea disciplinei pe care o impun comuniştii. Şi chiar dacă mai târziu nuanţele se vor simţi în tratamentul ficţional din “For whom the bell tolls” Hemingway nu se află printre cei care, pornind din Spania, ajung la despărţirea de totalitarism. Orbirea ideologică a lui Hemingway se alimentează din romantismul antifascist .
În acest roman pe care îl documentează Nicholas Reynolds, Cuba este, poate, alături de Spania, decorul cel mai important. În Cuba Hemingway pare că descoperă libertatea ce i se refuză în Statele Unite. Aici aventura se întrupează cu adevărat. Aici el poate deveni pescar şi marinar ce luptă cu submarinele naziste. Utopia lui Hemingway este utopia cubaneză.
Şi era inevitabil ca acest parcurs cubanez să implice frecventarea celui care devine, ca şi Hemingway, un poster al veacului XX : Fidel Castro. Inamic al lui Batista, scriitorul american este solidar, până la capăt, cu Castro. Pentru Hemingway Castro nu este tiranul în ascensiune, ci speranţa revoluţionară a eliberării şi egalităţii. Înainte de Golful Porcilor şi de ruptura dramatică de Statele Unite, Hemingway nu poate şi nu vrea să părăsească acest teren al solidarizării simbolice. Cuba este, pentru el, o altă Spanie.
Epilogul acestei istorii cubaneze este scris după moartea lui Hemingway. Cuba castristă nu mai are nimic din aura glamour a unui experiment radical. Ea devine, sub îndrumarea celui pe care Hemingway îl admirase, o cazarmă marxist-leninistă. Iluziile intelectuale lăsau loc, încă o dată, tragediei comuniste.
