Cartea lui Adrian Mureșan, Vârstele subversiunii, propune o superbă imagine a rolului pe care N. Steinhardt l-a avut în cultura română în anii regimului totalitar. Mureșan arată cu amănunțime și precizie felul în care refuzul lui Steinhardt de a accepta ideologia oficială, afirmarea în același timp serioasă și glumeață a valorilor culturale durabile, preferința pentru paradox și surpriză, precum și capacitatea de a asculta voci care vin de departe, de dincolo de hotarele acestei lumi, l-au făcut să fie unul dintre cei mai iubiți și respectați oameni de cultură ai acelor vremuri grele. O admirabilă introducere la opera unui om de neuitat.
Toma Pavel
Pe versantul anilor ’30, datorită lui F. R. Leavis şi colegilor săi de la Cambridge, canonul literaturii engleze este redesenat în acord cu noi principii, faţă de acelea trasate de Matthew Arnold într-un articol precum „Funcţia criticii astăzi” (1864). Nu moralitate civică sau o nouă formă de religie socială pentru păturile de mijloc născute în urma revoluţiei industriale se urmărea acum, cât promovarea unor scriitori purtători ai unor concepţii mai puţin conforme cu convenţia, dar nu mai puţin morale privind societatea, reuniţi de Leavis sub celebra formulă The Great Tradition: Jane Austen, George Eliot, Henry James, Joseph Conrad, D. H. Lawrence. Prin urmare, pentru Leavis ori pentru Raymond Williams, la fel ca pentru tânărul N. Steinhardt (care-şi va conserva aceste convingeri), valoarea literaturii este legată de viaţă (după cum Între viaţă şi cărţi se va numi re-debutul postbelic al acestuia din urmă), de forţă şi de sensibilitate, de intensitatea experienţei despre care se vorbeşte şi de – aspect fundamental la Steinhardt – facultatea sa de a-l face pe om mai bun.
Admiraţia purtată poporului şi culturii engleze cunoaşte la Steinhardt un parcurs neîntrerupt de sincope, spre deosebire de cazul relaţiei cu francezii, aceea mai apropiată de formula unui „amor cu năbădăi” decât a unei clasice poveşti de dragoste. Atât titularul rubricii de „Cronică engleză” din 1934 al efemerei Reviste burgheze, cât şi monahul ortodox care se plimba la finalul anilor ’80 prin pădurile Rohiei însoţit de doi tineri şi de un magnetofon „reacţionar” îşi păstrează neatinsă admiraţia pentru modelul parlamentarist englez şi nealterate convingerile că „Anglia e ţara unde respectul individului nu e o formulă goală”, că Anglia e „ţara unde libertatea e o realitate”, întrucât este foarte probabil ca „formulele puţin învechite, dar cât de glorioase, ale parlamentarilor londonezi” ori „sacul de lână, buzduganul şi perucile, cuvintele onorabile şi mărunte, supunerea la reguli şi micile curiozităţi” să reprezinte, în fapt, garanţia cea mai sigură a „onoarei umane” (v. „Obiceiuri şi tradiţii engleze”, în N. Steinhardt, Articole burgheze, ediţie de Viorica Nişcov, studiu introd. de Nicolae Mecu, Polirom, 2008). Mai bine de jumătate de veac mai târziu, verdictul rămâne intact: englezii „sunt adevăratul popor cu simţ politic” (Primejdia mărturisirii: convorbirile de la Rohia, ed. de Ioan Pintea, Polirom, 2009).
Elogiul creştin al gentlemanului, căruia i se rezervă spaţii generoase în Jurnalul fericirii şi care este perceput drept o categorie a cavalerescului, constituie încă o probă a acestei adeziuni. De ce în Anglia formula „behaving like a gentleman”, se întreabă şi istoricul Philip Mason (cunoscut şi ca biograf al lui Rudyard Kipling, autor tradus în româneşte chiar de Steinhardt), echivalează cu o stranie subcategorie a moralei creştine? Secretul acestei relaţii insolite ar proveni din refuzul unei morale strict laice, pe linia căruia glosează şi Steinhardt în opera sa de căpătâi:
„Why did the English establish as a moral code this strange sub-Christian cult of ‹‹behaving like a gentleman››, a word which in other countries acquired no such moral significance?
The short answer is that the official religion of England was Christianity and that Christianity demands a standard of conduct altogether too exacting for ordinary mortals if it is taken simply as a moral code. It demands devotion. Who can turn the other cheek and give away his coat from a naked sense of duty? It is a creed of perfection from which everyone falls short. It only becomes bearable if there are means to assure an offender of forgiveness and provide him with divine comfort” (The English Gentleman. The rise and fall of an ideal, Pimlico, New York, 1993).
Acelaşi denunţ al limitelor unei morale laice îl vom întâlni şi la Simone Weil, cu scrierile căreia Steinhardt întreţine un dialog fertil şi de la care împrumută numeroase obsesii, în special în reflecţii care ţin de metafizica religioasă. Aluzia, parabola şi analogia sunt doar câteva dintre procedeele comune celor două scriituri: „Efortul voinţei către bine este una dintre minciunile secretate de partea mediocră din noi înşine în spaima ei că va fi distrusă. (…) Într-o poveste de Grimm, e o întrecere de puteri între un uriaş şi un flăcău croitor. Uriaşul aruncă o piatră atât de sus încât trece foarte multă vreme până ce ea cade la pământ. Croitoraşul dă drumul să zboare unei păsări care nu mai cade. Ceea ce nu are aripi sfârşeşte întotdeauna prin a cădea înapoi. Faptul că voinţa e neputincioasă în obţinerea salvării face ca noţiunea de morală laică să fie o absurditate. Fiindcă ceea ce se numeşte morală nu recurge decât la voinţă şi anume la ceea ce ea are, am putea spune, mai muscular. Religia corespunde, dimpotrivă, dorinţei şi dorinţa e cea care salvează” (Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, trad. şi ediţie de Anca Manolescu, Humanitas, 2005).
Cei doi Dickens
„Ţinuta”, spune Steinhardt, nu constituie apanajul exclusiv al discipolilor lui Nietzsche sau ai lui Malraux, ci şi o exigenţă de ordin creştin, mai cu seamă „în veacul nostru, veacul închisorilor şi lagărelor”, când încetează de a mai reprezenta doar o problemă teoretică. Privindu-se pe sine însuşi din afară, gentlemanul „se fereşte să comită mârşăvii pentru că îi este neplăcut să fie spectatorul unei scene dezolante”, ceea ce implică, în opinia lui Steinhardt, şi următoarele particularităţi ale codului: „indiferenţă faţă de păreri şi trăncăneli, prejudecăţi şi stereotipii, dar detaşat respect datinilor şi obiceiurilor; purtare faţă de oameni nu cum ar merita, ci în conformitate cu gradul de distincţie la care [se] râvneşte; înţelegerea faptului că prin ţinută nu înlocuieşti eroismul, dar cel puţin te apropii de el – e, oricum, the next best solution (înlocuitorul cel mai bun), voinţa de nobleţe fiind, spune Eugenio d’Ors, prin ea însăşi înnobilatoare” (Jurnalul fericirii, ediţie de Virgil Bulat, Polirom, 2008).
Pentru un cititor care îşi impune cvasiritualic şi copilăreşte, în pragul fiecărui Crăciun, relectura celebrei bucăţi A Christmas Carol (inclusiv în ajunul anchetei de la Securitate), este lesne de observat centralitatea acordată poziţiei lui Charles Dickens, pe acele trasee livreşti ale „bunăvoinţei” la care Steinhardt revine mereu. Privind mai îndeaproape lucrurile, deducem însă existenţa a doi Dickens în textele lui Steinhardt, un fel de exponenţi ai celor două dimensiuni cardinale ale teologiei creştine: iubirea şi dreptatea.
Prima dintre aceste valori transpare mai degrabă în eseistica postbelică, pe amintitele trasee tematice ale iertării, bunăvoinţei şi apocatastazei: „Căci greu ar fi de înţeles de ce un romancier melodramatic şi deseori siropos, un stilist neglijent, un autor care nu şovăie să recurgă la situaţiile cele mai lacrimogene şi la sentimentele cele mai banale, care vorbeşte în numele lui Moş Crăciun şi al cărui cel mai popular erou e zgârcitul devenit peste noapte mărinimos şi bun, a fost şi este încă citit cu nesaţ pe tot întinsul pământului, dacă nu ne-am da seama că în lumea modernă el reia marea idee a lui Origen: visul dintotdeauna al omenirii, după care răul – poate – nu este adevărat şi necazurile – până la urmă – se vor termina cu bine; speranţa, dorinţa, convingerea că cei răi n-au jucat decât roluri şi că la sfârşit se vor lămuri şi împăca toate. Dickens este Origen al veacului al XIX-lea, iar apocatastaza este evidentă în toate romanele lui” (Între viaţă şi cărţi, ediţie de George Ardeleanu, Polirom, 2010).
Prin atmosferă dickensiană Steinhardt înţelege o stare de spirit „tolerantă, înţelegătoare, de unde preferinţa pentru personaje ale căror fapte, chiar când nu sunt conforme eticii riguroase sau unui simţ sever al demnităţii, inspiră totuşi simpatia” (Critică la persoana întâi, ediţie de Florian Roatiş, Polirom, 2011). O linie dickensiană a frivolităţii desluşeşte, de pildă, dincolo de prozatorii minori mai sus amintiţi, şi în romanul lui I. Peltz, Actele vorbeşte: „Dar tot neseriozităţii acesteia îi datorează cititorul o plăcută senzaţie de eliberare din cătuşele unei atitudini inchizitoriale şi vraja – echivocă, desigur, nu însă demonică – izvorâtă dintr-o viziune cumpătată, blajină, niţel sfătoasă, niţel isteaţă, niţel îndrăgostită a existenţei. Ca şi Dickens, Peltz priveşte ciudăţeniile oamenilor cu amuzată comprehensiune; păcatele lor, cu nădejdea că vor fi iertate următor căinţei şi luând aminte că nu au fost săvârşite cu voită şi aprigă răutate, ci mai curând din necunoaştere, naivitate ori neatenţie” (Ibidem, p. 229).
La un al doilea Dickens recurge însă Steinhardt în Jurnalul fericirii, unde caracterul politic mai făţiş al scrierii îi permite o extensie a unei meditaţii specifice moralistului. Faptul că în romanele scriitorului englez dreptatea este mai devreme sau mai târziu înfăptuită îi provoacă un puseu contestatar din aceeaşi gamă cu ideile cuprinse în mai sus citatul eseu în dialog din Primejdia mărturisirii, intitulat „Agonia Europei”, un impuls de înfierare şi denunţare a falimentului politicilor defetiste occidentale. Valorile spre care ar îndemna astfel orice carte a ilustrului romancier sunt receptate în acest avertisment, la fel ca în cazul lui Proust, drept expresii fundamentale ale autenticului spiritului european: „Nu le-ar prinde rău oamenilor să-l citească mai mult pe Dickens, melodramatic şi romanţios cum e. (…) Ar vedea oricine că proştii şi canaliile nu trebuie lăsaţi să-şi facă de cap. Răii trebuie împiedicaţi de a face răul, iar proştilor nu trebuie să li se permită să facă prostii în locuri de conducere. Astăzi, din nefericire, Occidentul nu mai are încredere în sine ca în veacul al XIX-lea şi nu mai crede în libertate, creştinism şi superioritatea culturii sale, e ca şi pierdut. Or fi mulţi ticăloşi printre albii Occidentului, dar ideile specifice Europei – libertatea, ordinea, persoana, dragostea, dreptatea – sunt nobile idei cu valoare generală”.
„Când în larg se risipeşte bruma…”
Lui Oscar Wilde îi este aplicată o subtilă lectură de identificare: portretul care îi este dedicat exaltă şi se concentrează în jurul experienţei detenţiei artistului, în timpul căreia au fost concepute epistola De profundis (1905) şi Balada temniţei din Reading (1898). Pentru Wilde, ţine să ne asigure Steinhardt, închisoarea şi suferinţa au funcţionat în chip epifanic, aruncându-şi în joc, ca o adiere, reflecţia propriului chip şi substituindu-l aproape imperceptibil pe acolo cu aici: „Ca şi pentru toţi cei ce-au trecut printr-însele, care, mai bine zis, nu le-au trecut, ci le-au trăit, cu deplinătate, care nu s-au dovedit slabi şi nevrednici de ele, pentru care n-au fost zadarnice, el a înţeles într-un interval scurt de timp (dar durata nu contează, aici totu-i comoţie, fior electric, har şi trăsnet) ce este realul. Închisoarea, a scris el, este şcoala realităţii; abia acolo poţi lua contact cu şi învăţa ce este realitatea…” (Incertitudini literare, ediţie de George Ardeleanu, Polirom, 2012).
Lectura romanului Portretul lui Dorian Gray nu aduce nimic nou în raport cu exegeza consacrată, dar se distinge prin perspectiva etică şi prin nota personală, uşor vetustă sub aspect stilistic: „Tema cărţii mi se pare a fi că undeva realitatea se înscrie cu necesitate; minciuna şi făţărnicia pot înşela, impune şi chiar dura. Însă (…) nu pot domina decât pe unul din planurile vieţii; la al doilea nu au acces. Paralelitatea celor două planuri e inatacabilă. Dorian Gray poate părea bun, curat şi frumos deşi e rob al viciilor şi slujitor al răului. Societatea în care trăieşte ia drept adevărată aparenţa. Colo în pod însă, portretul lui înregistrează toate sluţeniile şi mişeliile. (Întocmai ca atunci când se sparge o ţeavă; apa se infiltrează încotrova chiar dacă la suprafaţă nu se cunoaşte nimic)”.
Altundeva se simte în largul său comentatorul: atunci când glosează moralizator, în marginea portretului lui Oscar Wilde, desfăşurându-se pe teme sale etice preferate, cu dese deschideri filosofice şi escatologice:
„Confuzia tragică constă pentru Wilde în aceea că a înţeles greşit incontestabilul adevăr: menirea artistului este să scandalizeze. El a crezut că artistul poate şi trebuie să scandalizeze prin viaţa sa. Ceea ce vădeşte o concepţie copilăroasă şi e cu totul fals. Artistul trebuie să scandalizeze – adică să uimească, să trezească, să răscolească, să zdruncine, să dezvăluie şi să descopere – prin cele ce făureşte ca artist, nu prin biata lui viaţă de om. Potretul lui Toulouse-Lautrec ni-l înfăţişează pe Oscar Wilde sub aspectul lui de amiral britanic, imens de vital, obez, puhav, roşcovan, neînfricat de nici o putere lumească ori de alt fel, sigur şi stăpân. Wilde pare a fi unul din marinarii Elisabethei, unul din uriaşii aceia nepăsători ai Renaşterii care au cutreierat mările, nu s-au dat îndărăt de la nici o faptă şi, de pe corabii uşoare şi iuţi, au învins grelele, masivele vase ale unui colos.
Caracterul pare însă a-i fi fost mai fragil decât înfăţişarea. N-a scandalizat lumea, precum amiralii-corsari şi aventurierii-lorzi ai reginei-fecioare. A scandalizat numai pe obişnuiţii restaurantului Savoy (de pe malul Tamisei), acei pe care-i delecta cu bine meşteşugitele lui piese, mixtură abilă de glume şi aforisme. Unde ar fi putut (şi chiar trebuit) să-i scandalizeze, le-a făcut pe plac şi i-a slujit. Unde s-ar fi cuvenit să nu-i supere şi să-i şocheze, i-a înfuriat. L-au pedepsit crunt. Lecţia teribilă avea – abia la sfârşit, in extremis – să-i reveleze geniul şi să-i dea acea intensă (wistful), nefăţarnică, neconcesivă, nepărtinitoare privire pe care o ghicea în ochii condamnatului la moarte de la Reading. (…) Tabloul acesta final, ca şi al lui Dorian Gray, nu poate fi falsificat, amăgit. Atunci nu mai avem pe cine înşela, nici pe cine prosti. Până şi replicile şampanizate, sălile de teatru pline, saloanele strălucitoare par supuse mişcării de tangaj, înceţoşate. Realitatea, aceea zărită la Reading, asemenea unui zid, unui gheţar, când în larg se risipeşte bruma, dintr-odată se ridică în faţa omului, prezentă, certă”.
