A treia și ultima parte a studiului referitor la corespondența dintre François Guizot și fiica sa Henriette de Witt (născută Guizot) își propune să prezinte și o altă latură, la fel de importantă, anume cea a portretelor unor personalități ale secolului său (așa cum le-a perceput Guizot), respectiv cea a descrierii tăriei de caracter a acestuia în fața tentațiilor de revenire în arena politică. În context,îmi exprim speranța ca interesul cititorului să fie atras și de câteva prezențe românești, chiar dacă destul de sumare, în tot contextul atât de frământat al istoriei europene asecolului XIX. Își găsesc locul cu prisosință și aspectele legate de demnitatea și loialitatea omului politic, dar și omului de cultură François Guizot față de regimul pe care l-a servit cu fidelitate și devotament („Monarhia din Iulie”/1830-1848). Toate acestea sunt cuprinse într-un creuzet epistolar către fiica sa Henriette. Locul oarecum privilegiat al acesteia între apropiații lui François Guizot este redat chiar de tatăl în cauză:„Fiicele mele Henriette și Pauline sunt foarte unite. Totul este identic la amândouă. Un sprijin, un reazem, o adevărată intimitate fraternă…Prima născută este cea mai devotată, gata de orice sacrificiu, cu o atitudine maternă față de sora sa”.
Galeria portretelor din imensul volum de corespondențe dintre François Guizot și fiica sa Henriette (volumul „François Guizot. Lettres à sa fille Henriette 1836-1874”, ediție îngrijită și adnotată de Laurent Theis, publicată la éditions Perrin, 2002, sursa bibliografică principală a prezentului articol, ca și a celor precedente) este una fascinantă și diversă, atât datorită acurateței descrierii, cât și a stărilor sufletești ale autorului. François Guizotilustrează afectiv figurile unor personalități de care îl leagă ori o profundă afecțiune filială,ori una prietenesc-fraternă (fiul său François, decedat la vârsta de 21 de ani-una din marile drame ale vieții acestuia;sau ducele de Broglie), fie un respect de netăgăduit (regina Marie-Amélie-soția lui Ludovic Filip de Orléans, rege al Franței în perioada 1830-1848), fie rezervă constantă, dacă nu o oarecare ostilitate politică,însoțită însă de curtoazia raporturilor personale, aspect atât de important și absent uneori astăzi, în tot ceea ce înseamnă contemporaneitate. Adversitatea politică nu înseamnă renunțarea la bună cuviință, la respect, la cultul dialogului și laacceptarea unor opinii diferite. Viața politică din Franța celei de a doua jumătăți a secolului XIX oferă numeroase exemple de gestionare a unor situații cu adevărat dramatice însă aproape întotdeauna încadrate de atenția acordată nivelului educațional al abordării personale. Este de reflectat asupra învățămintelor desprinse din contrastul între căderea politică traumatizantă și destul de brutală a lui François Guizot sub presiunea revoluționară a mișcărilor din anul 1848, exilul temporar din Anglia (pentru doar un an; această perioadă va rămâne în memoria întregii familii Guizot drept „acel timp al vieții noastre ce ne-a lăsat mereu o amintire atât de frumoasă și duioasă”), respectiv revenirea în Franța, în anul 1849, netulburată de nimeni din noua putere. François Guizot și-a continuat demn activitatea sa pe linie academică (membru al Academiei Franceze încă din anul 1836), respectiv religioasă (în cadrul consistoriilor protestante). Și-a urmat cursul și preocuparea sa memorialist-istorică pentru aproape 4 decenii, la Paris și la reședința familială de la Val-Richer, până la moartea survenită în anul 1874. Laurent Theis, autorul lucrării „François Guizot”, a subliniat în mod inspirat că acest „exilat din interior”a avut, după 1849, o existență de tip „retraite active”.
François Guizot a rămas credincios unui crez politic indisolubil legat de regimul monarhiei constituționale.A păstrat legătura atât cu regele Ludovic Filip de Orléans, cât și cu soția sa, Marie-Amélie.Aceasta din urmă a murit în Anglia, în anul 1866. Redau cuvintele așternute pe hârtia de scris de François Guizot, într-o scrisoare trimisă fiicei sale Henriette, la 25 martie 1866:„Un suflet mare pleacă de lângă noi, după o viață frumoasă dar plină de încercări și dureri. Îi voi păstra și onora amintirea cu respect și tristețe. Și-a purtat cu demnitate și fără să cedeze niciodată toate poverile vieții. A rămas până la capăt așa cum o știm, senină și însuflețită. A fost în egală măsură chintesența și simbioza gravității creștine și a vivacității siciliene”.Ultimele cuvinte din această sensibilă descriere se referă la ascendența ultimei regine a Franței,fiica lui Ferdinand al-IV-lea, rege de Napoli.
O prietenie cu totul specială, întinsă pe parcursul a zeci de ani, a fost cea între François Guizot și ducele Victor de Broglie. Acesta a fost, precum François Guizot, președinte al Consiliului de Miniștri în anul 1830, respectiv 1835-1836, amândoi fiind demnitari în timpul regimului„Monarhiei din Iulie” (perioada 1830-1848). Reamintesc faptul că François Guizot a fost ambasadorul Franței la Londra (1840), ministru al instrucțiunii publice, respectiv ministru al afacerilor externe în timpul regimului politic sus-menționat. Cuvintele lui François Guizot, la moartea prietenului său (ducele de Broglie), așa cum apar redate în scrisoarea către Henriette (26 ianuarie 1870), sunt pline de afecțiune, nostalgice dar și emoționante, cuprinzând în ele însele finalul unei amiciții de o viață:„Am pierdut cel mai vechi, mai bun și unic prieten. Un suflet atât de frumos, atât de mândru dar și de modest, un altruist simplu și complet prin profunzimea sa, cu un respect atât de intens pentru adevăr și libertate; adept al adevărului divin și al libertății umane, atât de pios și atât de devotat binelui oamenilor; un om al sentimentelor nobile și pure, fără nicio pasiune meschină! Gândindu-mă la el simt în același timp profunzimea pierderii sale și mă bucur încă de întreaga sa valoare…Nu mă pot despărți de asemenea oameni. Când mă voi alătura lor, cu tot ceea ce am mai drag în această lume?”.
Într-o epistolă ulterioară către fiica sa (10 februarie 1870), François Guizot îi redă acesteia, dar și nouă, cititorilor de peste ani, o scenă emoționantă, în care adevăratele valori ale vieții transpar și ne determină să medităm asupra însemnătății acestora. Fiul celui dispărut, Albert de Broglie, îl vizitează pe François Guizot și îi prezintă un paragraf din testamentul tatălui său (ducele de Broglie):„Las moștenire prietenului meu, domnul Guizot, o lucrare pe care poate să o aleagă din biblioteca mea după cum crede de cuviință”. Scena propriu-zisă este povestită în întregul său dramatism în care regăsim solidaritate intelectuală, identitate afectivă, de ce nu iubire:„Privesc lunga noastră prietenie precum unul din bunurile cele mai prețioase pe care mi le-a acordat Domnul…Am fost foarte mișcat. Este imposibil să existe mai multă profunzime în simplitate. Albert a fost la rândul său emoționat…Vedeam în fața mea, ascultându-l, pe tatăl și mama sa, două din cele mai nobile suflete ce mi-a fost sortit să le întâlnesc. Acestea sunt marile averi și șanse ale vieții”. Nu îmi rămâne decât să adaug cele scrise de Guy de Maupassant:„Cu adevărat scrisorile de pasionată afecțiunesunt mai periculoase pentru cel ce le scrie decât pentru cel ce le citește.”
Pe aceeași linie mă simt dator a menționa descrierea tatălui îndurerat François Guizot, într-o scrisoare către Henriette (23 august 1846), la ani după moartea fiului său François (acesta a purtat același nume ca al tatălui). Trauma părintelui este eternă, timpul reușește doar să o transforme cumva într-o durere în care se contopesc laolaltă nostalgie, duioșie, speranța vieții de Apoi:„Cu fiecare ocazie regăsesc durerea din profunzimea inimii mele, cea din prima zi. François a fost garanția viitorului meu, a propriului meu viitor închinat vouă. Avându-l pe François alături puteam să mor liniștit. A fost expresia naturaleței posterității mele. Nu aveți cum să știți și aceasta este doar una din numeroasele mele tristeți de care nu vă dați seama, cât era de bun, de tandru, de spiritual, însuflețit și amabil; o inimă atât de vie, un suflet atât de drept, un caracter atât de mândru! Iubiți-l un pic fără a-l fi cunoscut; la rândul său v-ar fi iubit cu duioșie și tandrețe. Aveți dreptate, scumpii mei copii: Dacă nu am fi avut credința că, chemându-i la El pe cei ce-i iubim, Domnul nu ni-i i-a luat fără a-i revedea prin chemarea noastră la El de asemenea la un moment dat, durerea ar fi insuportabilă. Să nu credeți că după ce am pierdut și suferit atât de mult, nu simt și înțeleg pe deplin valoarea a ceea ce mi-a rămas și că nu mă bucur cu atâta însuflețire, poate mai mult decât m-aș fi bucurat dacă mi-ar fi rămas tot”.Peste ani (16 februarie 1861), același părinte ni se va dezvălui cu o intensitate identică a durerii, în care dispariția fiului iubit este una de neconsolat, reprezentând ceea ce Franz Kafka definea (despre puterea de a scrie scrisori) drept „o dislocare teribilă a sufletelor”:„Cu siguranță timpul nu poate șterge nimic. M-am trezit ieri având în fața ochilor pe fiul meu acum 24 de ani, la momentul în care l-am văzut agonizând, atunci când am intrat în camera lui. Nu m-a văzut. Nu mai vedea deja pe nimeni. I-am închis ochii ce nu mă văzuseră. Această amintire este foarte dureroasă. A fost o ființă încântătoare, fermecătoare. Una din cele mai nobile. Am avut tristul dar prilejul plin de adevăr să spun câteva cuvinte despre el, să las să se întrevadă cine a fost, cine ar fi putut să fie. Nu va rămâne pe de-a întregul necunoscut în această lume. Și sunt sigur că Domnul l-a primit în lumea Sa cu bunăvoință”.
François Guizot nu ezită să-i scrie lui Henriette și aspecte ce trec dincolo de sentimentele familiale firești, chiar dacă dramatice prin zbuciumul sufletesc al unei vieți încercate. Educația acesteia (preocupare constantă a părintelui) și evenimentele contemporaneității sunt la fel de importante. Astfel, portretul împăratului Napoleon III, ilustrat în scrisoarea din 9 februarie 1852, este deosebit de semnificativ:„Țara s-a crezut eliberată de toate pericolele și problemele sale. Poporul a plecat capul, puțin jenat de lovitura de stat dar, chiar dacă umilit, a respirat pe de-a întregul. A sperat că va avea parte de liniște și bună guvernare. Din păcate a sperat degeaba. Șeful statului, conspirator și curajos, conspiră tot timpul și nu guvernează. Se luptă cu inamicii săi, pregătește noi aventuri, are pasiunile și visele proprii; nu face dovada unui spirit educat, rațional, măsurat, temperat, clarvăzător, aceasta constituind maniera de guvernare…Pentru că totul i-a ieșit până acum, crede că totul este posibil…Nu știe dar este deja pe panta declinului…”.Desigur, este mult de scris pe marginea lui Napoleon al-III-lea, cu bune și mai puțin bune, dar nu aceasta este tematica acestui articol. Mă mărginesc a considera că François Guizot a surprins corect anumite aspecte ale conduitei acestuia, iar viitorul apropiat i-a dat dreptate, dacă ne gândim la anii 1870/1871 și deznodământul războiului franco-prusac, respectiv sfârșitul regimului celui de al Doilea Imperiu. Opinia lui François Guizot (despre Napoleon al-III-lea) poate fi desprinsă din rândurile unei scrisori trimise de acesta fiicei sale, la 17 februarie 1857. Audiența sa, ca membru al Academiei Franceze, la Împărat, „a fost în întregime politicoasă și lipsită de însemnătate”.Inițiativele de politică externă ale lui Napoleon al-III-lea sunt privite cu foarte multă rezervă de François Guizot, în anumite momente acesta fiind de-a dreptul ironic, după cum ne relevă lectura unei alte epistole către Henriette (19 aprilie 1865):„Pare sigur că Împăratul va merge în Algeria, pentru o lună sau pentru 6 săptămâni. Nimeni nu știe și nu înțelege de ce. Guvernul este în totalitate împotriva acestei călătorii. Intimii Împăratului afirmă că acesta se plictisește. Probabil va căuta acolo un soare mai generos și desigur distracție”.Cu siguranță Napoleon al-III-lea a avut propriile sale rațiuni de a merge în Algeria (parte a unei politici arabe, simbolizate inclusiv de eliberarea din captivitate a luptătorului algerian Abd-el-Kader în 1852 sau de participarea Împărătesei Eugénie la inaugurarea canalului de Suez în 1869),dar cu siguranță granița între generozitatea și fantezismul în definirea unui obiectiv politic poate avea urmări din cele mai periculoase.
Un aspect important pentru noi, chiar dacă prezentat sumar, raportându-mă la volumul imens al corespondenței tată/fiică (1836-1874),este referința la români. Aceștia apar în cuprinsul epistolar în contextul contactelor diplomatice între marile puteri europene ale celei de a doua jumătăți a secolului XIX, în care figura țarului Nicolae, ca și expansionismul rus, ocupă un rol important. Bunăoară, iată ce îi scrie François Guizot fiicei sale la 7 iulie 1854:„Noutățile din Orient și din Nord sunt mai puțin pacifice decât au fost vreodată. Austria și-a luat rolul în serios. Rușii evacuează Valahia…Ce campanie pentru țarul Nicolae! Să eșueze împotriva turcilor și să se confrunte cu ostilitatea crescândă a Europei!”. Confruntarea întrevăzută de François Guizot șicunoscută sub numele de război al Crimeii este aproape. Pe 9 ianuarie 1855 acesta așterne pe hârtie către fiica sa următoarele idei:„Dragul meu copil, depeșa telegrafică de la Viena este reală. Prințul Gorceakov a primit ordin de la împăratul său să accepte cele 4 condițiiașa cum au fost stipulate în protocolul din 28 decembrie; cele 3 puteri aliate s-au pus de acord în prealabil asupra conținutului, acesta fiind astfel baza negocierii….Alaltăieri, pe 7 ianuarie, conferința celor 4 a început la Viena. Este un mare pas înainte.Vom ajunge în curând la pace? Vom vedea”.Din considerente de spațiu mă voi opri doar asupra celor 4 condiții reliefate în conținutul epistolei de mai sus, mai ales pentru că printre acestea se regăsește ideea protectoratului colectiv al Principatelor Unite și libertatea navigației pe Dunăre. Este subliniat (în scrisoarea din 22 noiembrie 1856) interesul Angliei la Marea Neagră, François Guizot afirmând:„Englezii cred că, de la Marea Neagră, pot veghea mai bine decât din oricare altă parte asupra propriilor probleme din Asia”. În context este menționată și o întrevedere a lui François Guizot cu generalul Pavel Kiseleff (o altă legătură cu Principatele Române prin „Regulamentele Organice”), devenit ulterior ambasador al Rusiei la Firenze, respectiv Paris. O altă referire la români este de natură culturală. În scrisoarea din 17 ianuarie 1865 Henriette este încunoștințată de tatăl ei asupra unei vizite:„Am fost cu Pauline la ducesa Decazes. Am audiat un pianist de forță și o distinsă valahă, domnișoara Floresco, verișoară a prințului Bibesco, ce ne-a interpretat, cu o voce frumoasă și ușor răgușită, dar și cu o puternică expresivitate, o romanță valahă”.O descriere, să recunoaștem, măgulitoare asupra prezențelor culturale românești în înalta societate pariziană, cu siguranță nu unele singulare.
Îmi îngădui a mă apropia de finalul acestui articol prin punerea în valoare a unor alte trăsături de caracter ale lui François Guizot, respectiv fidelitatea, onoarea propriilor principii. Contextul revoluționar al anilor 1848 a însemnat încheierea parcursului politic al acestuia. Pentru aproape 3 decenii de acum înainte(1849-1874), François Guizot s-a preocupat de istorie, corespondență, Academia Franceză, consistoriile protestante, nu în ultimul rând relația cu familia și apropiații. Tentații privind revenirea sa în viața politică au existat însă răspunsul a rămas mereu același. Cititorului nu îi rămâne decât să admire sau să prețuiască la justa valoare forța principiilor unui om demn și capabil să întoarcă pagina. Spicuiesc din scrisorile sale pe acest subiect, trimise lui Henriette – 11 ianuarie 1852:„Îmi respect trecutul…Dezaprob și regret fără ezitare ceea ce se întâmplă. Apoi tac. Sunt și doresc să rămân complet rezervat și defel ostil față de puterea actuală. Nu voi sta în calea sa, nici pentru a o prejudicia dar nici pentru a o servi…fiți rezervați și voi, dragii mei copii, din cauza mea dar și a voastră înșivă. Situația este una preocupantă, iar tăcerea este mult mai demnă decât vorbăria inutilă…”
23 ianuarie 1852:„Doresc să rămân ceea ce sunt încă de la Revoluția din februarie:În picioare dar imobil, un învins dar nu un răpus; rezervat în totalitate față de luptele ce se succed pe un trist câmp de bătălie în care din păcate drapelul național lipsește”.
13 martie 1868:„Se aud zvonuri privind dizolvarea în acest an a Corpului Legislativ, fie în iunie, fie în septembrie. Sunt întrebat din mai multe departamente dacă nu doresc să candidez. Răspunsul meu este și va rămâne invariabil același. Am terminat socotelile cu această lume. Sunt încă în măsură să-mi spun o părere asupra unei probleme dar nu voi reintra în arenă. Mi-ar lipsi apetitul, poate chiar mai mult decât puterea ce și ea însăși nu ar fi cu siguranță suficientă”. O radiografie în puține cuvinte dar extrem de sintetică este cea în care François Guizot, la 29 martie 1869, întrezărește finalul politic al celui de al Doilea Imperiu,de numai peste un an:„Ne confruntăm cu lipsa de decizie, nepăsarea și neputința reciprocă. Aceștia sunt adversarii cei mai redutabili ai țării noastre”.
Închei acest articol prin reliefarea patriotismului veritabil și dezinteresat al lui François Guizot. Cititorul poate recunoaște tarele regimurilor politice de o anume factură democratică de ieri și nu numai. Rândurile de mai jos vin să completeze imaginea unui autentic om de Stat, aflat la crepusculul vieții sale dar, cumva și la apusul crezului său de acțiune politică, a unui noian de convingeri nestrămutate în tot ceea ce acesta consideră a fi dragostea autentică de țară – 23 martie 1871:„Voi răspunde cum probabil deja tu bănui, draga mea fiică. Lăsând la o parte anii și sănătatea, cu cât mă gândesc mai mult cu atât sunt mai convins că, în pofida unei oarecare influențe asupra afacerilor publice, pot să-mi îndeplinesc sarcinile față de țara mea fără niciun interes, independent și neutru față de luptele dintre partidele politice; nu doresc să fac altceva decât să afirm sau să reacționez în sensul datoriei față de Franța”.
Scrisorile lui François Guizot către fiica sa Henriette ne dezvăluie, într-un mod cuceritor, latura omului de Stat, a omului de cultură, înfrumusețată și înnobilată de dragostea părintească. Antoine de Saint-Exupéry scria, mult mai târziu, că „cea mai mare fericire, după cea de a iubi, este de a mărturisi iubirea” și, în lumina acestei expresii, redau toată iubirea unui tată pentru fiica sa în următoarele cuvinte scrise la 18 iulie 1847:„Draga mea Henriette, îmi plac atât de mult lungile tale scrisori și regret că ale mele sunt atât de sumare. Aș avea atâtea să-ți spun! Tu nu ai plecat niciodată de lângă mine. Ne-am văzut aproape în fiecare zi. Dar am trăit foarte puțin lângă tine…”
