Canadienii sunt un popor disciplinat și respectarea regulilor devine o obișnuință. Dar în plină pandemie, regulile locale, deși în conformitate cu cerințele guvernamentale, diferă între ele, ceea ce creează surprize.
Zilele trecute, fiul meu din California a reușit să-mi obțină – online – programare pentru vaccin. La el scria ora 2:30 pm, la mine 5:30 pm. Exact diferența de fus orar dintre San Diego și Toronto. Mă pregăteam – destul de îngrijorată – să mă duc la 5:30 la spitalul pe care-l cunoșteam și să înfrunt parcarea pe 5 nivele, unde cu greu găsești un loc. În hârtie scria să nu vii decât cu cinci minute mai devreme de ora stabilită. Greu de calculat cât timp îmi va lua parcarea plus traseul – pe jos – până la locul vaccinării. Din fericire, în ziua respectivă, pe la ora 1.00 mă sună de la spital dacă nu vreau să vin mai devreme. Mai vorbă? Bineînțeles! Și am întrebat amănunte despre parcare. Mi-a explicat că trebuia să merg la intrarea din vestul intrării la Urgență. În Canada nu e cu la dreapta sau la stânga, e cu est și vest. Cum eu nu stau bine cu geografia, mă orientez de fiecare dată știind că lacul Ontario e la sudul spitalului.
Zis și făcut, bucuroasă că am indicații și că voi scăpa mai repede, ajung la intrarea la Urgență de unde trebuia să merg spre vest (adică spre dreapta dacă mă uitam la lac). Numai că în direcția respectivă era un imens semn de sens interzis. Opresc mașina, dau geamul jos și-l întreb, prin mască, pe paznic unde e intrarea pentru vaccin. Îmi face semn să continui în aceeași direcție, iar când îi arăt plăcuța de sens interzis, exclamă: „pentru vaccin e voie.”
Am ajuns la o parcare exterioară, am trecut bariera, am parcat și am intrat în spital. „Aveți mască nouă?” sunt întrebată. „Nu, e a doua oară că o port”, zic eu cu vinovăție. Fata s-a dezinfectat pe mâini și mi-a dat una nouă. După ce mi s-au pus multe întrebări la care răspunsul a fost „nu”, am ajuns, parcurgând o alee bine marcată, la intrarea în sala de vaccinare. O tinerică mă îndrumă spre locul nr 13. Am zâmbit sub mască. Fata, nedumerită: „Aveți ceva cu nr. 13?”. ”Nu”, am răspuns, gândindu-mă că la blocuri nu există etajul 13, în schimb aici nr. 13 există.
Sora de la nr. 13 m-a identificat pe o tabletă, m-a vaccinat și m-a trimis să stau 15 minute pe un alt scaun, lângă măsuța cu materiale de curățat, pe care o tinerică a pus chiar atunci două imense pungi cu cârpe galbene, spunându-mi: „ nu se știe niciodată de câte cârpe e nevoie”.
Erau vreo 30 de scaune unde pacienții așteptau cele 15 minute reglementare. În jurul lor stăteau la pândă „curățătorii”, cu cârpe galbene în mână, care, cum pleca un pacient, săreau să curețe scaunul. Alții, cu tablete, după sfertul de oră trecut, pe care vaccinatul îl semnala ridicând mâna, notau ceva pe tabletă, înmânau vaccinatului un certificat și îi făceau semn să plece.
Cea mai mare coadă era la ieșire, unde un tinerel îți dezinfecta mâinile cu mult lichid, unsuros și care nu se usca. Nu erau șervete cu care să te ștergi, iar vaccinații se frecau disperat și inutil pe mâini. Asta întârzia ieșirea. Eu am plecat fără să mă fi uscat complet, drept care, fetei care mi-a cerut certificatul ca să mă lase să ies, i l-am arătat unsuros de la mâna mea neuscată și ea mi-a dat un tichet pentru bariera la ieșirea din parcare, tichet udat și el din cauza situației. La barieră, am profitat de tipul care ajuta lumea, i-am dat tichetul să-l bage unde trebuia și s-a uns și el pe mâini. Dezinfectare perpetuă!
Am ajuns cu bine acasă. Din păcate, însă, nu pot împărtăși experiența mea altora, pentru că, în situația actuală, în care se aplică zicala câte bordeie, atâtea obiceie, regulile nefiind universale, disciplina canadianului este bulversată.
Ceea ce trebuie totuși să recunosc este că am apreciat, la ieșire, neașteptata, originala și eficienta metodă de dezinfectare perpetuă inițiată de lichidul turnat din abundență și cu zel pe mâinile vaccinaților!
Desene de Adelaida Mateescu
