Cu noul său roman, Tudor Ganea se reîntoarce la geografia Constanței, cea pe care o desenase marquezian atât de fascinant în precedentul Cazemata (2016). Nici Miere (2017), nici Porci (2018) nu prevedeau un asemenea reviriment al peisajului litoral în proza lui Tudor Ganea, unul atât de întunecat. În Cântecul păsării de plajă (Polirom, 2021) avem de-a face cu o veritabilă coborâre în infern, cu o stampă à la Hieronymus Bosch, care duce până la ultimele consecințe portalurile fantastice și semnele negative doar întrezărite în Cazemata.
Plasate cronologic în cea mai mare parte în primul deceniu de după 1990 și-n primii ani din următorul, un timp al transformărilor rapide și-al împlinirilor ratate, peisajele orașului de pe malul Mării Negre configurează o marginalitate sordidă, o matcă a proliferării cruzimii și a morții, unde voința de putere este valoarea supremă a unei umanități fără etaje metafizice. Integrați încă din prima copilărie în clanuri divizate după capacitatea dominației asupra celorlalți, eroii din noul roman al lui Tudor Ganea nu iartă și nu uită. Viața nu-i, pentru ei, decât ocazia de-a supraviețui cu prețul recunoașterii autorității câștigate prin violență și prin etalarea puterii. Lumea colcăitoare a cartierelor de la marginea țărmului, de lângă fostele cazemate rămase de la război, e divizată în zone de influență: cei din Faleza Nord, cei de la Delfinariu, cei de la barăci, cei din subsolurile promiscui ale clădirilor neterminate și părăsite. Apoi sunt cei care au prosperat financiar și dețin mici afaceri, cei din blocurile muncitorești ridicate de comuniști și cei care trăiesc la limita umanului, în gropi săpate direct în râpele de pe plajă. Născuți și crescuți cu mirosul de asfalt încins, de scoici putrede, de pește, de sărăcie și de sânge, copiii acestei lumi învață de timpuriu că lupta și dominația sunt singurele căi posibile. Proximitatea mării și aerul turistic ar trebui să întrețină o atmosferă de bună dipoziție, de relaxare, de toleranță. Dimpotrivă, fie că pescuiesc ca să mănânce, că plonjează elastic în valuri de pe stabilopozi, că testează tiribombele din Satul de Vacanță sau că organizează întâlniri pe nisipurile de după marginile abrupte ale malurilor, marea le predă eroilor din roman lecția unei libertăți care trimite la actul gratuit gidian: totul este îngăduit, cu cât mai trivial, mai bolnav și mai crud, cu atât mai bine. Totul e să sufere ceilalți, nu tu. Sexualitatea e debordantă, diformă și versatilă, cum debordante, diforme și versatile sunt și gesturile cotidiene ale multora dintre ei. A zdrobi fața cuiva din pură plăcere, a curăța de piele un măgar și a-l găti la proțap, a spânzura un câine de bara de covoare, a concura în sesiuni de masturbare colectivă sau de bătaie fără reguli, a izbi degeaba tabla sau retrovizoarele mașinilor, a te acupla fără fioruri erotice inutile, a te impune în cartier prin statura fizică și forța pumnilor, a-l elimina mereu pe cel slab și a-l adora pe cel puternic – iată normele unei comunități care, precum Supraomul lui Nietzsche, n-a cunoscut niciodată iubirea, mila și empatia.
Un decupaj al celui mai de jos nivel din antropologia imaginată de autor e mai mult decât grăitor pentru tușa lui felliniană, spectaculoasă pe ansambluri mari, într-adevăr:
„În ecosistemul social al cartierului de pe faleză, Șocaricii ocupau cea mai de jos treaptă a lanțului trofic. Oameni fără casă, fără cărți de identitate, fără trecut și viitor. Șocaricii alcătuiau un fel de trib primitiv ce se stabilise în subsolul negru de igrasie al blocului-ruină. Părul încâlcit, hainele ponosite, pielea plină de eczeme, lipsa încălțărilor și privirile de sălbatici stăteau ca suport al plasării lor în subteranele piramidei trofice dominate la vârf de marinari și la parter de micii patroni de buticuri. Oameni veniți de niciunde și îndreptându-se spre nicăieri, naufragiații tranziției care își derulau existența între căratul de fier vechi, consumul de alcool și inhalatul vaporilor de bronz, Șocaricii vorbeau o română pocită de cantitățile considerabile de băutură și aurolac ce le șubreziseră trupurile și mințile. Deși la început păreau a ieși dinăuntru – buimăciți de bubuiturile exploziilor de carbid – aceiași cinci oameni (trei bărbați și o femeie cu un bebeluș) ce își pierdeau apoi siluetele alergând speriați spre plaja de scoici […] personaje noi luau locul celor vechi, ca și când acea gintă și-ar fi reînnoit periodic membrii, pentru ca după o altă bucată de timp să reapară vechii locatari. Părea că Șocaricii – care primiseră acea poreclă din cauza șobolanilor cărora le striveau capetele și-i aruncau afară, lăsându-i să putrezească în fața intrării decupate în peretele-diafragmă al cutiei de beton – plecau și reveneau acolo după o periodicitate pe care nimeni nu reușise să o deslușească. Subsolul devenise un refugiu al oamenilor fără adăpost care se perindau pe acolo ori de câte ori existența lor nomadă îi abătea în acea zonă a Constanței”.
Din mulțimea atât de colorată etnic ce populează romanul (inclusiv lingvistic, e plin de cel mai gros argou tătărăsc, turc, macedonean, românesc), se desprinde figura centrală a lui Ainur, un tânăr cu pronunțate trăsături de nohai, ce fusese odinioară lider zonal și locotenent al unui interlop proxenet, într-un trio de prieteni înlocuibili care întruchipau și ei câte un tip de marginalitate. Tarat prin matricidul imputat de tată (mama sa murise ca să-l nască), ajuns obez și sastisit, protagonistul se confruntă într-o zi cu revelații care-i vor schimba traseul destinal. Astfel, un banal drum spre o baie în mare devine prilejul unor reverberații interioare de anvergură. Mai întâi, un examen medical are ca rezultat descoperirea unui îngrijorător adenom de prostată, diagnostic ce-i va dicta un nedorit regim de viață. Apoi, câteva semne ivite pe nisipul plajei, pe ușile garajelor și pe planșeul de beton al unui subsol locuit de aurolaci și homleși din cartierul său dezgroapă o faptă teribilă din trecut. Mai ales pe aceea o voia ștearsă pentru totdeauna din biografia sa, altfel deloc lipsită de umbre. Singurătatea tot mai acaparatoare, o ușoară conștiință a vinovăției și teama de eventuale consecințe penale îi provoacă lui Ainur rememorarea sinuosului parcurs existențial, ale cărui borne au marcat implacabil harta teritoriilor constănțene peste care credea că încă „e regele”. Contemplănd gânditor de la înălțimea unui stabilopod mulțimea de cadavre ale oilor înecate într-un naufragiu, protagonistul simte „mirosul pătrunzător de animal ud”. Răspândit de briză pe toată plaja și-n cartierul de sus, acest miros îi dezvăluie ne-nfrântului Ainur că moartea pândește mereu de după colț, că ea e mai puternică decât toți, că ei i se cuvine cel mai mare respect. Ca să-i slujești, adesea nu e nevoie să-ți crească necontrolat o „ghindă” înăuntrul organelor tale, ci doar să reasculți un sunet ciudat, scos de un fluier modelat ca un guguștiuc de lut, cumpărat din Satul de Vacanță.
Împletind povești șocante ale supraviețuirilor pe muchie de cuțit, noul roman al lui Tudor Ganea reconfirmă formula narativă de la debut: imagerie fantastă, magie descriptivă, mișcare scenică sinestezică, multiple și originale detalii de realism picaresc și perspectiva unui expresionism de dată recentă. Toate sunt împachetate în senzația deplină de viață pulsatilă, dezgolită, fluentă, ingenuă, cu scara tuturor posibilităților la vedere. E literatură adevărată, într-un cuvânt.
(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)
