O explicație
Revista LaPunkt a avut amabilitatea să semnaleze apariția cărții Ce este mai presus de orice? Lumea cercetătorilor între iubirea de patrie și spiritul universalist al științei în timpul Primului Război Mondial (Editura Humanitas, 2020). Fragmente din cartea scrisă de Profesorul Mircea Flonta și de mine au ajuns sub ochii cititorilor.
Descoperirea Manifestului celor 93 a fost o surpriză pentru noi. Sigur că documentarea pentru o carte dedicată savanților din timpul Primului Război Mondial nu putea să nu ne-o scoată în cale. Textul însă, puțin cunoscut și deloc discutat astăzi în România, este surprinzător. Publicat în octombrie 1914 ca document de susținere a politicii militariste a Kaiserului Wilhelm al II-lea manifestul a fost semnat, cum arată și numele, de 93 dintre cele mai proeminente personalități ale știintei și culturii germane de la acel moment, printre care și Max Planck, Wilhelm Conrad Röntgen sau Ulrich von Wilamowitz-Moellendorff. Impactul publicării Manifestului a fost mare. De atunci, disputele au continuat, iar reproșurile la adresa semnatarilor nu au încetat nici astăzi, după mai bine de 100 de ani. Astfel încât o bună parte cărții noastre s-a reorientat spre condițiile care au făcut posibilă apariția Manifestului celor 93 și a impactului său în timpul și mult după încheierea Primului Război Mondial. S-au aglomerat rapid surse bibliografice, corespondență, jurnale, memorii, care au fost în mare parte consemnate în carte.
Pe mine unul, chiar după ce am devenit deținătorul unui mare volum de informații, o anumită nesiguranță nu m-a părăsit. Și după publicarea volumului am continuat să mă întreb dacă nu cumva văd lucrurile greșit. Uneori prea marea preocupare pentru un subiect te face să pierzi privirea de ansamblu și, până la urmă, să nu mai poți judeca limpede. Adică, sunt curios să văd ce spun și alții despre Manifestul celor 93. O privire proaspătă, o nouă perspectivă pot duce la găsirea unor înțelesuri care ar fi fost alminteri inaccesibile. Ce-ar fi, mi-am zis, să să-i întreb și pe alții ce părere au, cum văd ei lucrurile. Am formulat o întrebare de o ambiguitate asumată (și remarcată de mulți dintre repondenți): „Dacă ați fi fost în septembrie 1914 ați fi semnat Manifestul celor 93?”
Mi s-a părut că este mai bine să îi las las pe interlocutori să o vadă așa cum cred ei de cuviință, să critice formularea, să ofere poate alternative mai riguroase, mai clare. Scopul a fost să îi provoc să scrie despre asta, și nu să fac vreun „sondaj” cu pretenții de anchetă sociologică, statistică, etc.
Asta am și reușit. Am trimis întrebarea către 40 de persoane; am primit 34 de răspunsuri pe care vi le prezint, în două etape, și dumneavoastră, așa cum au fost scrise.
Răspunsuri. Partea a doua
15) Mircea Dumitru, profesor de filosofie și logică
Nu am nici o îndoială că nu aș fi semnat un astfel de manifest sau chiar acel Manifest.
Oamenii de știință aparțin unei republici universale a cunoașterii și a literelor, care doar în mod contingent are legături cu un trib, nație etc. Platon era atenian, iar Aristotel stagirit; dar cui îi mai pasă de asta azi? Ei sunt „eroi civilizatori” ai speciei umane.
Chiar dacă în judecățile lor și savanții pot avea motivații politice și culturale local-naționale, ei trebuie să gândească universal și global, nu naționalist-tribalist, pentru ziua de mâine.
Episodul savanților germani este îngrijorător prin mesajul care trece dincolo de epoca aceea și ajunge până la noi: ne arata cât de ușor pot să se înșele pe ei înșiși chiar oameni foarte inteligenți; este un memento pentru noi toți că populismul și narcisismul pot conduce foarte ușor la decizii politice catastrofale.
Gödel atrăgea atenția că până și Constituția USA nu ne poate pune la adăpost de astfel de derapaje autoritariste și anti-democratice. Iar Trump și trumpismul sunt exponenți ai unui fenomen politic care intră în aceeași categorie.
Pasul de la democrație la fascism poate fi făcut pe nebănuite. Nu trebuie să luăm nici o victorie a democrației ca fiind de la sine înțeleasă. Consolidarea unei culturi democratice este fundamental legată de o atitudine anti-tribalistă, universalistă și general umanistă.
Aceasta este credință mea!
16) Paul Flondor, profesor de matematică
Cred că sondajul conține două întrebări: întrebarea propriu-zisă (să-i zicem A) și o întrebare B asupra întrebării A deci o meta-întrebare, anume dacă se poate răspunde la întrebarea A. În matematică este util să vezi dacă o problemă are soluții și dacă are, să le cauți. Mi se pare mai interesantă întrebarea B.
Întrebarea A conține o „ipoteză” esențială: „dacă ați fi fost în locul semnatarilor…”. Această ipoteză (sau condiție) pare, după mai multe încercări, foarte greu de realizat. Cum să mă pun în locul unui profesor german, de acum 100 de ani și în vreme de război? Graful relațiilor dintre profesori pare foarte complicat, la fel, poate, cel dintre universități și, în general, întreaga conjunctură este excepțională. Aș putea oare să nu par venit din viitor?
17)Vlad-Costin Ilie, medic chirurg
Nu mă pot pronunța.
La citirea Manifestului, primul gând a fost să răspund că nu aș fi semnat acel document, pe care l-am considerat greu de acceptat. Totuși, după ce am parcurs cele două capitole, având o privire de ansamblu, m-am răzgândit. În acel context social și istoric poate fi înțeleasă alegerea făcută de semnatari; cred că trebuie luată în considerare imaginația colectivă a germanilor, care a luat forma unui patriotism grotesc, dus la extrem, dar foarte bine articulat. Dificultatea nu constă în a spune o poveste, ci în a-i convinge pe toți să o creadă, iar acest obiectiv a fost atins prin propaganda de război, la care au contribuit oameni de mare cultură, ale căror cuvinte rezonau puternic cu ideologia germană.
În concluzie, crescând într-o societate complet diferită, cu alte valori, îmi este greu să mă transpun în acel context social, în toată complexitatea lui. Poate că există o posibilitate să fi semnat acel document, lăsându-mă influențat de patriotismul arzător și de nevoia de apartenență la grup − atât de naturală pentru oameni.
18) Niculae Ionescu, chimist
19) Emanuela Ionescu, chimist
Răspunsul la întrebarea dumneavoastră referitoare la poziția noastră față de „Manifestul celor 93” lansat în octombrie 1914 de o parte a elitei intelectualității germane, document de susținere a politicii militariste a împăratului Wilhelm al II-lea, care face obiectul capitolelor 3 și 4 ale cărții „Ce este mai presus de orice?” este NU.
Deși climatul intelectual, sistemul de educație, atmosfera familială din Germania anilor 1900 în care s-au format majoritatea celor 93 de semnatari ai Manifestului sunt total diferite de condițiile secolului 21 în care trăim, nu putem fi acord cu ideea mesianică de a conduce lumea, idee manifestată în Germania încă din timpul lui Bismarck. Această idee s-a materializat în secolul 20 prin cele doua războaie mondiale declanșate de Wilhelm al II-lea în 1914 și de Adolf Hitler în 1939, războaie soldate cu imense pierderi de vieți omenești și cu distrugeri greu de imaginat. Naționalismul agresiv, care considera liberalismul cauza tuturor racilelor din societatea germană a anilor1900 și principala piedică în calea dezvoltării țării, a susținut predominanța geniului național față de civilizația cosmopolită. Ideile care considerau că pierderile de vieți omenești nu contează atunci când este vorba de viitorul unei țări (Germania) și gloria ei ca stat, nu pot fi acceptate. De fapt, după înfrângerile suferite și după capitularea Germaniei din 1918, unii dintre semnatarii „Manifestului celor 93” au regretat poziția adoptată; un exemplu este marele chimist Emil Fischer, unul dintre cei 12 semnatari deținători ai premiului Nobel, care s-a sinucis în 1919. Considerăm că reproșurile la adresa semnatarilor „Manifestului”, care nu au încetat nici astăzi, sunt perfect justificate.
20)Mihai Lăzărescu, fizician
Prima tentație a fost să răspund : NU POT SĂ MĂ PRONUNȚ, deoarece îmi-era clar că nu pot gândi, la statutul profesional pe care l-am avut, la firea mea, etc., ca unul care a trăit în Germania, în anul 1914. Alt popor, alte carateristici native, altă educație, altă societate și, mai ales, o cu totul altă istorie ! Citind totuși cu atenție Manifestul celor 93 m-am decis să afirm că NU l-aș fi semnat. În primul rând, nu prea conține elemente constructive/creative, așa cum te-ai fi așteptat, când vezi ce lista de nume urmează. Are tente de propaganda naționalistă, politicianistă. În al doilea rând, există unele motive personale:
– Nu am semnat niciodată vreun text (mai ales unul cu mai mulți semnatari) la a cărui elaborare și discutare să nu particip.
– Nu agreez să semnez texte declarative, propagandistice sau de natură politică și fără legatură cu profesia sau competența mea.
– Sunt pacifist și moderat și nu doresc să greșesc astfel, sub imperiul unor emoții colective exagerate
Și în lumea cercetării există orgolii mari, ambiții, rivalități, antipatii, care afectează armonia colaborării și comunicării în interiorul acestei comunități de elită. În timp de război se instalează inerent o răceală în comunicare, iar relația directă dintre savanți este afectată de o cenzură severă, de teama de autorități, de inexistența căilor de comunicare în cadrul conferințelor, simpozioanelor, întâlnirilor academice. În secolul 20 evoluția rapidă a cercetării științifice a fost mult influențată de competiția din domeniul militar. Între cercetători relațiile profesionale și de altă natură (vizite, prietenii, colaborări bi- și multilatelale etc.) au început să fie mult limitate și din motive de clasificare a activității lor în categoria secretelor de serviciu sau de stat. Totuși, multe din prieteniile adevărate și aprecierea reciprocă au rezistat și în vremuri tulburi. Mulți poate că au plătit cu sacrificii personale această merituoasă consecvență. „Re certus in re incerta cernitur”.
Aș spune că Manifestul celor 93 nu a avut un efect notabil asupra desfășurării ulterioare a conflagrației. Valoarea scăzută a textului, elaborat în grabă și sub imperiul emoției colective necontrolate, probabil că mai degrabă a adus prejudicii faimei, aprecierii și respectului pe care lumea întreagă le nutrea pentru majoritatea semnatarilor. Au neglijat că semnătura exprimă responsabilitate, pricepere în domeniu, conștiinta trează și respect maxim pentru adevăr.
Au mai existat multe asemenea demersuri în legătură cu chestiuni de cea mai mare însemnătate. La 25 de ani după după Manifestul celor 93, adică în anul 1939, Albert Einstein a semnat o scrisoare către președintele SUA, F.D. Roosevelt, în care se solicita cu insistență lansarea unui Program național de construire a unei bombe atomice (ulterior Proiectul Manhattan – la care au lucrat aproximativ 30 de laureați Nobel!). Scrisoarea a fost concepută de Leo Szilard și sprijinită de Eugen Wigner și de Edward Teller – părintele bombei cu hidrogen. Se cunosc urmările. Pacifistul și jovialul Einstein a regretat toată viața acea semnatură.
21)Valentina Lăzărescu, chimist
Felicitări pentru analiza remarcabilă pe care ați întreprins-o asupra unei perioade dificile și complexe, așa cum a fost prima jumătate a veacului trecut. Nu am reușit să citesc decât cele 2 capitole menționate (dar voi căuta cartea în librării și o voi citi pe îndelete) dar sunt extrem de impresionată atât de bogăția documentației, cât și de profunzimea analizei contextului în care a fost elaborat documentul aflat în discuție și a reacțiilor care au urmat.
La întrebarea ta, răspunsul cel mai onest pe care îl pot da este că nu mă pot pronunța. Mi se pare foarte dificil să te transpui cu adevărat în starea de spirit a unui „mandarin” german în acele vremuri, azi, când cunoaștem toate detaliile „faptelor” care au generat atmosfera ostilă la adresa lor. Categoric nu aș fi semnat, daca aș fi cunoscut acele fapte. Dar, cred că este greu să discerni adevărul și să rămâi obiectiv, în vâltoarea evenimentelor și în contextul unei propagande naționaliste desfășurate pe scară largă. În asemenea momente de emoție generală te poți ușor lăsa pradă unei porniri de entuziasm patriotic.
22)Marcel Lupu, geolog
Răspunsul meu la întrebarea autorilor este NU.
Am răspuns astfel ținând cont de datele existente despre politica Reichului din ultimele două decenii dinaintea Manifestului celor 93. Astfel, politica externă a Germaniei din jumătatea a doua a secolului 20 a avut un caracter expansionist-agresiv. Germania a ocupat teritorii din Africa iar în Europa a purtat războaie cu toți vecinii, cu excepția Elveției, câștigând, în final, teritorii. În vara anului 1914 Germania a fost de partea Austro-Ungariei care, de mai mulți ani, avea o politică agresivă față de Serbia. Berlinul a declarat război Franței și Rusiei iar la scurt timp a invadat Belgia neutră încălcând astfel legile internaționale.
Pe plan intern, o mare parte a populației era nemulțumită de faptul că majoritatea legilor care guvernau țara proveneau din Prusia, landul cel mai puternic. Se critica lipsa unei legi electorale moderne, mai democrate, lipsa unei legi noi care să prevadă statutul muncitorilor. Existau nemulțumiri și privitor la comportamentul adminstrației germane în Ostmaark [Polonia].
Aș dori, în încheiere, să-mi exprim convingerea că patriotismul nu este și nu trebuie să fie sinonim cu aprobarea a tot ceea ce întreprind autoritățile Statului, în interior și în exterior.
23) Simona Manciu, medic chirurg
Răspunsul este DA, aș fi semnat Manifestul. Cel mai probabil constrângerile politice și sociale ale vremii ar fi fost cele mai importante elemente care mi-ar fi influențat decizia, și mai puțin încrederea oarbă în opiniile celui/celor ce au redactat textul, așa cum au afirmat unii dintre semnatari. Prin constrângeri mă refer la faptul că și în acea perioadă, ca pe tot parcursul istoriei, s-a impus un tipar al laudei și persecuției. Adică cei ce se puneau la dispoziția statului erau avantajați în comunitatea intelectualilor sau, în cea mai rea situație în care puteau ajunge, măcar nu erau excluși/pedepsiți.
24)Adrian Miroiu, profesor de științe politice
NU
Am răspuns NU interpretând întrebarea ca: dacă dvs., cel care sunteți azi, ați fi fost pus într-o situație de felul celei din septembrie 1914, ați fi semnat Manifestul? Eu nu l-aș fi semnat fiindcă Manifestul exprimă o perspectivă asupra societății pe care nu o împărtășesc: non-liberală, organicistă; care pune entități precum națiunea deasupra individului și îi cere supunere. Aș fi răspuns la fel și dacă ar fi fost vorba de un Manifest semnat de colegi francezi sau englezi.
Dacă întrebarea s-ar referi la mine ca la o persoană care ar fi fost matură în 1914 și trăită până atunci în societatea germană a vremii, aș fi răspuns tot NU. Între motive: niciodată nu e bine să reacționăm doar sub imperiul emoției; e nevoie și de filtrul rațiunii. Apoi: aș fi fost și atunci foarte suspicios față de informațiile primite de la guvern (ca cele despre ocuparea Belgiei) și, în general, nu aș fi pretins că în acele împrejurări adevărul mi s-a dezvăluit tocmai mie. În sfârșit, nu aș fi semnat ca profesor; căci specializarea mea (de chimist, medic, teolog ori lingvist) nu e relevantă pentru poziția mea în acea chestiune. Dar pentru mine (Adrian Miroiu) e și mai dificil, fiindcă – în calitate de profesor de științe politice – pentru a semna ar fi trebuit să asum o anumită perspectivă politică (una cu care eu, cel de acum, nu sunt de acord).
Dacă întrebarea privește însă ideea de a-i fi înțeles cu acei oameni, de a avea empatie față de ei, față de credințele și alegerile lor, atunci nu știu dacă la fel de ferm aș fi răspuns NU. Dar acel răspuns ar fi fost al unei persoane de atunci – și nu cred că e vreun sens în care aș putea zice că eu m-aș putea identifica cu acela.
În plus, cred că dintre cei care au semnat unii au fost prea naivi, iar alții prea știutori în ceea ce făceau.
25)Bogdan Murgescu, profesor de istorie
Nu mă pot pronunța.
Dacă aș fi avut atunci cunoașterea faptelor pe care o am azi, categoric NU AȘ FI SEMNAT MANIFESTUL. Dar întrebarea cuprinde condiționarea „Dacă dumneavoastră ați fi fost în septembrie 1914, în locul semnatarilor, …”, ceea ce înseamnă că ar fi trebuit să decid în temeiul cunoștințelor de la acea dată, cu mintea formată atunci, cu concepțiile de atunci. Sunt multe elemente greu de integrat pentru a putea formula un răspuns univoc, categoric.
Voi încerca însă unele aproximări. Răspunsul meu de atunci ar fi depins pe de o parte de concepțiile sedimentate în timpul existenței mele (din acea vreme) și pe de altă parte de poziția instituțională pe care aș fi avut-o și de evaluarea dacă decizia mea ar fi avut consecințe asupra vreunei instituții aflate în responsabilitatea mea. Mai concret, dacă aș fi ajuns la concluzia că semnarea Manifestului condiționează funcționarea instituției respective și proiectele științifice sau existențiale ale unor rețele semnificative de colegi, poate că aș fi acceptat să semnez Manifestul. Spun „poate” deoarece, atât cât mă știu, sunt destul de refractar la înregimentarea nereflectată, și unele dintre formulările Manifestului aproape sigur mi-ar fi stârnit spiritul polemic. În lipsa vreunei mize instituționale, aproape sigur NU AȘ FI SEMNAT MANIFESTUL.
26)Mircea Olteanu, profesor de matematică
Nu mă pot pronunța.
Deși, dacă aș fi obligat să aleg între „Da” sau „Nu”, aș alege „Nu”. Anumite pasaje din scrisoare „sună rezonabil”; de exemplu: nu doar Germania este vinovată de izbucnirea războiului, violența nu este specifică doar armatei germane, ș.a.Alte pasaje sunt „de nesemnat”; de exemplu: punerea semnului egal între militarismul german și spiritul, cultura și civilizația germane, apologia războiului, referirea la mongolii și negrii împotriva rasei albe (deși și de cealaltă parte se făceau referiri rasiste).
Ca o paranteză: este uimitor cât de rasiști erau intelectualii pe la 1900 (era ceva de la sine înțeles să explici multe comportamente ca fiind specifice unor rase). Astăzi știința a decis că nu există rase. Acesta este un argument puternic în favoarea ideii că nu putem să înțelegem cu adevărat atmosfera de atunci….
Dacă o parte dintre acuzațiile pe care intelectualii francezi, britanici ș.a. le aduceau militarismului german (și la care Manifestul încearcă să răspundă), nu erau întru totul justificate la începutul sec XX, ele s-au dovedit, din păcate, cumplit de adevărate în timpul regimului nazist. Este greu pentru observatorul de astăzi să ignore faptele din perioada 1933-1945.
Contează mult și temperamentul, starea de moment, etc., ale persoanei solicitate să semneze un astfel de document; Max Planck a semnat fără să citească; probabil că mulți au citit pe diagonală… Alții au semnat pentru că a semnat Planck (de exemplu). Invers, unii refuză să semneze din principiu „documente la comun” pentru că nu le place spiritul de turmă (chiar formată din mari personalități).
Ca o comparație: să ne gândim la România din timpul lui Ceaușescu: poeziile, odele, cântecele, recitările (ce Revelioane!!). Prea mulți scriitori, actori, pictori de mare valoare, etc. „semnau cu entuziasm”, deși regimul Ceaușescu era într-un război împotriva cetățenilor acestei țări („contrar dreptului popoarelor”) .
27) Aurel Tonea, medic chirurg
Cred că cei mai mulți au semnat din interes. Compromisul politic al oamenilor de știință de
vârf este o problemă complicată. Răspunsul meu e NU.
PS. Interesant studiu sociologic pentru vremurile noastre.
28) Bogdan Trandafir, medic chirurg
Dacă aș fi fost în septembrie 1914, în locul semnatarilor, aș fi semnat Manifestul? Nu.
Răspunsul NU din 2021 pentru un 1914. În timp ce citesc cartea „Ce este mai presus de orice?” citesc și memoriile lui Barack Obama, o carte plină de oameni politici și de decizii politice. Și în 1914, ca și în 2010 ( și 2020) unele alegeri sunt neînsemnate, altele au un efect pe termen lung. Fiecare decizie se bazează pe: dreptul de a alege (sau NU), responsabilitatea alegerii și rezultatul ei.
Și ce este mai presus de orice ca om de știintă în momentul unei alegeri? Rațiunea. Care s-a pierdut de multe ori în vremuri de mari încordări naționale. A fi rațional este ceva foarte greu. A nu fi rațional este uman. A semna Manifestul este uman. Dar a fi printre cei mai importanți oameni ai stiințelor te „obligă” la calm și la rațiune. La analiză, la detașarea emoțională (fie ea și națională) în mecanismul alegerilor. Nu de alta, dar ele pot avea efect pe termen lung. Naționalismul, ideologiile politice și resentimentele de clasă sunt în antiteză cu rațiunea științei.
29) Carina Triff, medic internist
Da, aș fi semnat.
Suntem în primele săptămâni de război, când toată lumea arată cu degetul Germania, brusc devenită barbară în ochii Europei. Suntem în zilele în care nu se știau prea multe despre Belgia, când elita Germaniei (care reprezenta elita științei mondiale) se simțea rănită de acuzații. Cred că pur și simplu, de la nivelul lor, nu își puteau imagina că sălbăticia poate veni și dinspre Germania spre ceilalți. În Manifest sunt șase enunțuri mari care încep cu NU ESTE ADEVĂRAT. Trei dintre ele se referă la Belgia. Planck a primit o telegramă în care i se cere se semneze un protest împotriva acuzelor internaționale. Și colegii lui, lumea lui, familia lui științifică, îl semnează. Acești oameni se cunosc, se respectă, se apreciază reciproc. Și s-a cerut un răspuns rapid, de pe azi pe azi!
Toți semnau, duși de valul patriotic și de crudele acuzații. Cred că abia ulterior a venit informația cu ceea ce se întâmplă în realitate. Manifestul nu mi se pare în spiritul tezelor lui Luther ci, mai degrabă, un fel de invers al lui J´accuse al lui Zola unde VĂ ACUZ devine NU ESTE ADEVĂRAT. Planck și ceilalți credeau, în septembrie 1914, că nu este adevărat. Ei semnau o apărare și o glorificare a științei.
Rusia e pericolul suprem și acolo sunt hoardele – să nu uităm aliniatul acesta! Istoria nu cumva a
confirmat-o? Același manifest, dar scris mai puțin dramatic, ar fi fost, probabil, mult mai puțin criticat .
30) Ștefan Tudor, medic chirurg
DA
Cred că lipsa de informații complete și conforme cu realitatea de pe front, influența personalităților care au inițiat acest manifest, simțul patriotic și credința că fac parte dintr-un popor special au determinat pe cei care aveau unele ezitări să semneze documentul.
De asemenea cel care pornește un război are mereu o justificare (religioasă, economică, teritorială) împachetată frumos; asta până pierde. Dacă Germania câstiga războiul, Manifestul era altfel analizat acum.
31) Consuela Vasilescu, medic psihiatru
De la bun început, mi s-a părut dificil să răspund la așa o întrebare, din trei motive (personale) principale. Mai întâi de toate, cum să mă pun în locul celor pomeniți?! Ce mă califică pe mine să mă pun în locul celor mai luminate minți ale unei epoci ?! Cât efort de imaginație și câtă megalomanie să pot mobiliza?!
În al doilea rând, e oarecum subînțeles că trebuie, indirect ( măcar ca…etapă!) să-i judec pe acei oameni, să spun că au făcut bine sau rău, ca să mă pot raporta ulterior la mine. Dar și funciarmente și prin natura meseriei, fug de astfel de judecăți.
Nu în ultimul rând, e clar că nu se poate evita referirea (pe orice versant) la noțiunea de patriotism. Din nefericire, nu sunt deloc sigură că vibrează ceva în mine la această vorbă: am fost născută, crescută, educată și mi-am trăit mare parte din tinerețe în vremuri de cruntă dictatură și cult al personalității, vremuri care au stors de orice conținut acest cuvânt. A rămas pentru mine doar o coajă și nu sunt deloc sigură ca zvâcnirile de civism ale ultimelor decenii sau tresărirea plăcută când un mare sportiv român învinge, pot umple această coajă. Nici nu-mi propun să analizez subiectul în vreun plan persona. Simt că e important să încerc să fiu un om mai bun, nu un român mai bun. Deci palierul îmi e inaccesibil. Oamenilor pe care încercăm noi să-i înțelegem în această carte, nu le era.
Am tras adânc aer în piept, am încercat să țin în frâu importanța acestor trei factori ai mei și să răspund, TOTUȘI: tot ceea ce cred eu despre mine că sunt, mă împinge să zic că NU, nu aș fi semnat. DAR (și aici se rostogolește zgomotos bolovanul necruțător al vorbei DAR) nu trebuie să uităm complexul țesut, delicat și rigid în același timp, al APARTENENȚEI. Scurtă paranteză: vorbeam despre civismul din ultimele deceni. În ultimii trei-patru ani el a luat forme complexe, deseori emoționante. Fac parte dintre mulții mărșăluitori prin centrul Bucureștiului. Nu vreau să mă refer acum la specialul simțământ al apartenenței la acele mulțimi necunoscute (temă discutată pe larg, de mulți), vreau sa fiu un pic mai specifică; mai mereu ne întâlneam la acele mitinguri cu prieteni, plănuit sau neplănuit. De la un timp încolo, și plănuirea era un demers frumos, aparte: oameni aproape bătrâni, cu multe pe cap, cu agende pline sau beteșuguri, făceam eforturi și ne întâlneam acolo, în Piață. Într-o perioadă, copleșiți de probleme personale, n-am mai ținut o bună…agendă civică, pierdusem un pic ritmul. Ne-a sunat o prietenă apropiată: „Știți că diseară e miting, veniți, da?! /Nu, nu știm, ce miting?!/ Eei, nu știu, de-ăla de-al nostru…” Desigur că ne-am dus fără să ne mai informăm: ERA DE-AL NOSTRU. Un apropiat de-al nostru, de care ne lega o lungă prietenie, cu care împărtășeam multe, inclusiv principii, în care aveam necondiționată încredere, ne-a chemat; era o chezășie.
Prin relatarea de mai sus vreau să spun ( păstrând toate proporțiile!!!) că eu cred că doar prima duzină de semnatari ai Manifestului (poate și a doua?!) s-au informat atent, judicios, cumpănind. Restul s-a uitat la numele dinainte, s-a încrezut în ele, le-au fost suficiente faima profesională/ realizările/ atitudinea în alte împrejurări importante/ statura morală /eventuale colaborări, etc. și au decis că le sunt suficiente. Că sunt o chezășie. Suficientă în oceanul emoțiilor negative din timpul unui război, despre care noi doar citim și ne înfiorăm… Deci, DA, dacă înaintea mea pe listă erau prietena noastră și alții ca ea, semnam.
Și, pentru că o concluzie trebuie să existe, când în aceeași pagină spui și DA și NU, accept că ea se impune: răspunsul meu final e că NU MÂ POT PRONUNȚA…(Cu recunoștință că există această variantă de răspuns).
32) Irina Vasilescu, psiholog
Desigur că mi-ar plăcea să cred despre mine că aș fi știut, oricât de strălucită eram în specialitatea mea, că mai bine nu-mi dau cu părerea public despre ceva dinafara ei. Cu mintea de acum (inclusiv experiența certurilor pe social media), așa gândesc. Nu putem ști, totuși, cum m-ar fi influențat Zeitgeist-ul, Doamne feri.
Nu mi-e clar ceva esențial, însă – în ce măsură semnatarii știau sau nu că spun prostii? (mă refer la cei care au redactat textul, nu la cei care au semnat pe încredere). De fapt la mine situația ar fi fost mult mai simplă. Nu cred că în 1914 mi-ar fi solicitat cineva o semnătură pe ceva, femeie fiind 🙂
33)Lazăr Vlăsceanu, profesor de sociologie
Da
Dacă aș fi fost în Germania Kaiserului din 1914, aș fi semnat. Nu cred că mintea mea ar fi scăpat de presiunea constituirii glorioase a ideii romantice a națiunii. Mai ales în era războaielor europene și în mijlocul unei Europe a națiunilor încă neconsolidate.
Dacă aș fi azi solicitat să semnez o astfel de scrisoare aș refuza vehement. Sunt într-o uniune transnațioanală. Alte vremuri, alte interese. Ideea de națiune o văd tare ofilită. Iar națiunea mea română nu era nici atunci și nu e nici acum destul de construită. E fragilă… Are nevoie de aliați și nu aș apăra-o decât ca membră a UE.
34)Mihaela Vlăsceanu, profesor de sociologie
Nu
Manifestul celor 93 reprezintă, din punctul meu de vedere, o dovadă în plus că latura agresivă a omenirii nu ţine seama de nivelul de instrucţie, de educaţie, de cultură, inteligenţă etc. Altfel spus, nevoia sau speranţa de o obţine ceva, orice (fie că este vorba de revendicări punctuale, practice, de genul cuceririlor teritoriale, fie că sunt invocate idealuri înalte) prin agresiune, război, confruntări armate, sunt distribuite egal între toţi actorii sociali. Asta mă întristează, mai ales că de atunci şi până astăzi nu s-a schimbat nimic.
Este de necrezut cum atâtea personalităţi (exclusiv masculine) ale vieţii ştiinţifice, culturale, artistice cu un background de invidiat pot semna un apel/manifest care este lipsit de orice argumentaţie, fie ea logică sau emoţională. „Nu este adevărat” ce se spune (ce spun alții) este leitmotivul manifestului. Presupun că un manifest formulat în acești termeni putea fi semnat de oricine.
