Richard Brautigan
În iubire plouă
Nu știu ce-ar putea fi,
dar când o fată începe să-mi placă
foarte mult
îmi pierd încrederea în mine
Devin agitat
Nu spun ce-ar trebui să spun
Ori poate că încep
să examinez,
să evaluez,
să calculez
ceea ce spun
Dacă zic: “Crezi că va ploua?”
Iar ea răspunde: “Nu știu”
Cad pe gânduri: Oare chiar mă place?
Cu alte cuvinte,
încep să mă simt straniu
Mi-a zis un amic odată:
„E de douăzeci de ori mai bine să fii prieten
cu cineva
decât să fii îndrăgostit.”
Cred că are dreptate și, pe lângă asta,
pe undeva plouă, ca să înmugurească florile
și să țină melcii fericiți.
Cineva are grijă de toate.
ÎNSĂ
dacă o fată mă place mult
și devine foarte agitată,
și dintr-o dată începe să-mi pună întrebări haioase
și se întristează dacă îi dau răspunsuri greșite,
și zice ceva de genul:
„Crezi că o să plouă?”
Iar eu răspund: „Habar n-am,”
și ea zice: „Oh,”
și pare puțin tristă
privind cerul albastru și senin al Californiei,
îmi zic în sinea mea:
Doamne, îți mulțumesc, e rândul tău, drăguțo, de data asta,
nu al meu.
Richard Brautigan (30 ianuarie, 1935 – cca.16 septembrie, 1984) poet și romancier american, cunoscut pentru volumele “Trout fishing in America” (1967) și “In watermelon sugar” (1968). S-a născut în Tacoma, Washington și a fost crescut de mama lui, Lulu Mary “Mary Lou” Keho. Tatăl, Bernard Brautigan, muncitor în fabrică, i-a părăsit înainte cu opt luni de nașterea lui Richard. Mary Lou a avut alți copii cu diferiți parteneri și l-a crescut pe Richard în extremă sărăcie, scriitorul povestind fiicei sale cum mama lui cernea făina de urmele șoarecilor ca să poată fi gătită (după Wikipedia). A fost căsătorit de două ori și a avut un singur copil. După mulți ani de alcoolism și luptă cu depresia, și-a pus capăt zilelor în casa lui, trupul fiindu-i găsit descompus după mai bine de o lună. Trout Fishing in America a fost vândut în peste patru milioane de exemplare în toată lumea.
Richard Brautigan
It’s raining in love
I don’t know what it is,
but I distrust myself
when I start to like a girl
a lot.
It makes me nervous.
I don’t say the right things
or perhaps I start
to examine,
evaluate,
compute
what I am saying.
If I say, „Do you think it’s going to rain?”
and she says, „I don’t know,”
I start thinking : Does she really like me?
In other words
I get a little creepy.
A friend of mine once said,
„It’s twenty times better to be friends
with someone
than it is to be in love with them.”
I think he’s right and besides,
it’s raining somewhere, programming flowers
and keeping snails happy.
That’s all taken care of.
BUT
if a girl likes me a lot
and starts getting real nervous
and suddenly begins asking me funny questions
and looks sad if I give the wrong answers
and she says things like,
„Do you think it’s going to rain?”
and I say, „It beats me,”
and she says, „Oh,”
and looks a little sad
at the clear blue California sky,
I think : Thank God, it’s you, baby, this time
instead of me.