Charles Simic
trei poeme în proză, fără titlu, din volumul „The world doesn’t end” (“Lumea nu se sfârșește”)
Vremea poeților minori a sosit. La revedere
Whitman, Dickinson, Frost. Bun venit ție,
a cărui faimă nu va ajunge niciodată
dincolo de familia apropiată și, probabil, a câtorva buni prieteni
adunați după cină la un pahar de vin roșu, dens…
în timp ce copiii adorm plângându-se de
zgomotul pe care-l faci scotocind prin
dulapuri după poeme vechi, cu teama că soția ta
le-ar fi aruncat atunci când a făcut curățenia generală, primăvara trecută.
Ninge, spune cineva, trăgând cu ochiul la bezna
noptii, întorcându-se apoi spre tine, în timp ce tu te pregătești
să citești, oarecum teatral, cu fața înroșită,
lungul și plictisitorul tău poem de dragoste, a cărui strofă finală
(necunoscută ție) lipsește cu desăvârșire.
—după Aleksandar Ristovic
__________________
Îngerul meu păzitor se teme de întuneric. Se
preface că nu-i e frică, mă trimite pe mine înainte, îmi spune
că mă va urma într-o clipă. Foarte curând nu mai văd nimic.
“Acesta trebuie să fie cel mai întunecat colț al raiului”, aud pe cine-
va șoptind în spatele meu. Se pare că
și îngerul ei păzitor lipsește. “E revoltător!”,
îi spun. “Lașii ăștia mizerabili ne-au lăsat
singuri ”, șoptește ea. La urma urmei,
s-ar putea ca eu să am deja o sută de ani
iar ea să fie doar o fetiță somnoroasă cu ochelari.
__________________
Iubitorule de infinite dezamăgiri
cu colecția ta de de cărți poștale învechite, vin!
Vin!
Vrei să-mi arăți o gară în care
ceasul s-a oprit la ora cinci și cinci.
Nu putem vedea nimic în biroul șefului de gară
din pricina ferestrei mânjite.
Nici nu se știe dacă există un tren care așteaptă,
cu atât mai puțin dacă o femeie în negru
iese în grabă pe ușa din față. Pe peron nu mai sunt alți oameni,
deci trebuie să fie o gară liniștită. Un orășel
atât de șters de timp încât nu a mai rămas decât o văduvă
cu fața ascunsă sub voal, iar acum și ea pleacă, ducându-și secretul
cu ea.
Charles Simic (n. 9 mai, 1938 la Belgrad, fosta Iugoslavie) este al 15-lea Poet Laureat Consultant în Poezie al Statelor Unite, unul dintre cei mai cunoscuți poeți americani, câștigător al premiului Pulitzer pentru poezie, Giffin International Poetry Prize (în 2007, premiu în valoare de $100,000 oferit de Academia Poeților Americani), Wallace Stevens Award, Edgar Allan Poe Prize, cele mai importante premii pentru poezie de pe continentul american, precum și premiul pentru traducere, P.E.N. Translation Prize. A scris un impresionant număr de cărți -60 – dintre care peste 30 de volume de poezie. La 16 ani a emigrat în Statele Unite împreună cu părinții și a crescut în Oak Park, o suburbie a metropolei Chicago, stabilindu-se ulterior la New York. În prezent locuiește la Strafford, New Hapshire și este Profesor al Universității din New Hampshire. Poeziile sale au fost traduse și au apărut în numeroase anotologii de poezie din întreaga lume. Am ales să traduc trei poeme în proză din volumul “The world doesn’t end”, volum cu care a obținut premiul Pulizer pentru poezie, în anul 1990.
Charles Simic,
– Three untitled poems from „The world doesn’t end”
The time of minor poets is coming. Goodbye Whitman,
Dickinson, Frost. Welcome you whose fame will never reach
beyond your closest family, and perhaps one or two good
friends gathered after dinner over a jug of fierce red wine…
while the children are falling asleep and complaining about the
noise you’re making as you rummage through the closets for
your old poems, afraid your wife might’ve thrown them out with
last spring’s cleaning.
It’s snowing, says someone who has peeked into the dark
night, and then he, too, turns toward you as you prepare your-
self to read, in a manner somewhat theatrical and with a face
turning red, the long rambling love poem whose final stanza
(unknown to you) is hopelessly missing.
—after Aleksandar Ristovic
__________________
My guardian angel is afraid of the dark. He
pretends he’s not, sends me ahead, tells me he’ll be
along in a moment. Pretty soon I can’t see a thing.
“This must be the darkest corner of heaven,” some-
one whispers behind my back. It turns out her
guardian angel is missing too. “It’s an outrage,”
I tell her. “The Dirty little cowards leaving us all
alone,” she whispers. And, of course, for all we
know, I might be a hundred years old already, and
she just a sleepy little girl with glasses.
__________________
Lover of endless disappointments with your
collection of old postcards, I’m coming! I’m com
ing! You want to show me a train station with its
clock stopped at five past five. We can’t see inside
the station master’s window because of the grime.
We don’t even know if there’s a train waiting on
the platform, much less if a woman in black is
hurrying through the front door. There is no other
people on sight, so it must be a quiet station. Some
small town so effaced by time it has only one veiled
widow left, and now she too is leaving with her
secret.
