În ultimii ani am constatat o revigorare a interesului academic pentru studiile consistente dedicate istoriei artelor vizuale în perioada postbelică, înseosebi sub regimul comunist. Caterina Preda, Irina Cărăbaş, Magda Predescu, Adriana Copaciu, Olivia Niţiş, Cosmin Nasui ş.a. sunt numai câteva nume care – foarte recent – au întregit, continuat sau nuanţat demersul Magdei Cârneci, cea care a oferit prima sinteză de istorie a artelor plastice pentru intervalul 1945-1989. Însă poate cea mai temerară tentativă de restituire, prin amploarea documentării, materializată până acum, mi se pare cea întreprinsă de Monica Enache, cercetător la Muzeul Naţional de Artă al României, care la finele toamnei lui 2018 a publicat o monografie voluminoasă şi bogat ilustrată consacrată artelor în perioada realismului socialist – v. Monica Oana Enache, Arta şi metamorfozele politicului. Tematica istorică în arta oficială românească între 1944-1965 (pictură, sculptură, grafică), cu remarci introductive de Ruxandra Demetrescu, Edit. Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2018, 449 p.
Această sinteză extrem de documentată a fost la origine o teză doctorală pregătită şi anunţată inclusiv de un eveniment cultural artistic care nu a rămas fără ecouri mediatice: la 8 decembrie 2016 a avut loc la Muzeul Naţional de Artă al României, Galeria de artă românească modernă, vernisajul expoziţiei Artă pentru popor? Plastica oficială românească între 1948 şi 1965 (curator a fost chiar tânăra doctorandă Monica Enache). Au fost reunite pe simezele MNAR în principal picturi şi sculpturi aflate în proprietatea Muzeului, depozitate de decenii (şi uitate) în subsolurile instituţiei; înainte de 1989 multe dintre ele figurau la loc de cinste, fiind parte din canonul oficial – atât de nivelator – al plasticii autohtone. Cum scriam şi cu altă ocazie, indiferent dacă ele reprezintă opere ale unei arte „angajate“, care a mutilat creaţia şi a deformat percepţia artistică a publicului, ele ar fi meritat expuse – cu comentarii critice şi cu legende potrivite – la mai puţin de un deceniu de la revoluţia din decembrie 1989. Observatori atenţi ai spaţiului artelor vizuale au pus întârzierea pe seama unor bariere culturale şi psihologice legate de diverse sensibilităţi (în principal ale artiştilor care au supravieţuit schimbării din decembrie 1989, dar şi ale rudelor acestora). Autoarea însăşi formulează în carte, în cuprinzătoarea introducere, câteva posibile explicaţii, oferind amănunte inclusiv despre greutăţile imense care i-au stat în cale în tentativa de a se documenta în mod adecvat (p. 27 şi urm.).
Pe parcursul celor cinci capitole Monica Enache dezvoltă o analiză extinsă şi pertinentă a mecanismului de funcţionare a industriei artistice şi expune resorturile instituţionale, culturale şi de represiune prin care s-a realizat controlul şi condiţionarea produsului artistic. Nu în ultimul rând, autoarea recurge la repertorierea şi analizarea lucrărilor cu tematică istorică prezente în marile expoziţii colective din epoca dejistă, decupând o periodizare cu trei etape: 1944-1947; 1948-1956 şi 1957-1965. Cartea reprezintă şi o provocare metodologică, lansând de fapt o întrebare pentru colegii de breaslă privitoare la modalitatea de folosire a surselor istorice în reconstituirea istoriei artelor vizuale (ce anume ar trebui să privilegieze un cercetător: interpretarea documentului istoric clasic sau analizarea operei de artă?).
Inspirată de literatura secundară occidentală (Susan Reid, Jérôme Bazin et al.), autoarea lansează în carte, odată cu această periodizare, şi o provocare conceptuală vorbind despre o deviere către un aşa-numit „modernism socialist“, tendinţă care ar fi vădită încă din 1957, în contextul destalinizării hruşcioviene şi s-ar fi simţit într-o anumită măsură şi în spaţiul artistic şi politic autohton. Acest decupaj cu care operează poate stârni obiecţii, însă Monica Enache caută în volum să aducă argumente ce să îi susţină delimitarea: invocă atât o direcţie ce a vizat primenirea stilistică, cât şi procesul de modernizare prin care ar fi trecut arta autohtonă (pp. 82-83). În plus, efuziunea reformistă a artiştilor, acceptarea impresionismului ca sursă de inspiraţie, precum şi reabilitarea spiritului modern al creaţiilor plastice contemporane par să sprijine teza desprinderii de spiritul realismului socialist dogmatic (pp. 83-86). Autoarea mai consemnează formule vizuale eclectice de extracţie modernistă, care coexistă cu un discurs al criticii ce recurge spre 1965 la o nouă interpretare a realismului socialist cu o vizibilă componentă naţionalistă (pp. 89-90). Încă de acum anumiţi critici şi istorici de artă stabilesc filiaţii cu note protocroniste.
Motivaţia alegerii tematicii istorice din arta plastică rezidă în faptul că ar reprezenta o adevărată hârtie de turnesol în cazul analizării interacţiunii dintre artă şi politică în primele două decenii de regim comunist, deoarece prin intermediul discursului istoric ar fi mai uşor de pus în evidenţă modificările de conţinut ideologic intervenite după 1956 (p. 42). Dacă în perioada de tranziţie (1944-1947) tematica muncitorească şi antifascistă este puţin vizibilă, predominante fiind peisajele şi picturile înfăţişând naturi moarte, situaţia se schimbă radical din 1948, momentul instituţionalizării regimului comunist. Odată cu instaurarea republicii de tip sovietic, tematica istorică include ca subiecte predilecte: pretinsa istorie seculară a relaţiilor apropiate româno-ruse, ajutorul frăţesc venit de la răsărit, precum şi ilustrarea atât a unor personaje agreate de propaganda culturală oficială (Gheorghe Doja, Pintea Viteazul, Horea, Tudor Vladimirescu, Ecaterina Varga, Nicolae Bălcescu ş.a.), cât şi a unor momente reprezentative pentru lupta de clasă sau pentru confruntarea cu fascismul – răscoala de la 1907, ilegaliştii, greva de la Griviţa din 1933, partizanii (p. 197). Toate acestea sunt teme privilegiate trecute în revistă de Monica Enache care, în plus, analizează pertinent dinamica tematico-stilistică a scenelor istorice, cu modificările de accent de la o perioadă la alta. În ultimul interval studiat lucrările artistice consacrate relaţiilor ruso-române se împuţinează, iar în paralel – pe lângă redescoperirea unui anumit intimism specific artei autohtone moderne – îşi face apariţia şi un stil îndatorat vechii picturi româneşti de tradiţie postbizantină (pp. 289-291).
Naraţiunea istorică a autoarei iese în evidenţă nu doar prin buna stăpânire a surselor arhivistice (foarte variate) şi a literaturii secundare, ci şi prin analizarea directă, nemijlocită, a operei de artă. Monica Enache încearcă să înţeleagă fenomenul artistic în ansamblul său, cu toate condiţionările, inclusiv prin repertorierea cu pretenţii de exhaustivitate a patrimoniului artistic al perioadei, metodă dificilă, puţin practicată până la acest moment istoriografic (p. 20), de multe ori din motive obiective. De altfel, unele creaţii artistice din intervalul realist socialist s-au pierdut sau au fost scoase deliberat din circuitul public, astfel încât cercetătorul de azi este constrâns să se raporteze la diverse reproduceri nu întotdeauna sugestive şi de calitate. Alteori doar are ştiinţă despre existenţa unei lucrări, fără a avea acces la ea. Prin această carte de referinţă, Monica Enache a reuşit să urmărească în mod sistematic şi bine documentat evoluţia tiparelor tematice şi stilistice din arta autohtonă cu subiect istoric în strânsă conexiune cu mediul politic în primele două decenii de regim comunist.
Articol apărut iniţial în revista Apostrof, nr. 2, 2019.
http://www.revista-apostrof.ro/arhiva/an2019/n2/a16/
