Sylvia Plath – Oglinda
Sunt argintie și exactă. Nu am preconcepții.
înghit imediat orice văd
Așa cum este, ne-nceţoşat de iubire ori dezgust
Nu sunt crudă, doar adevărată —
Ochiul unui micuț zeu, în patru colțuri.
Mai tot timpul meditez în peretele de vizavi
Este roz, cu picățele. L-am privit atât de mult
Că-l cred o parte a inimii mele. Dar el pâlpâie.
Iarăși și iarăși, chipuri și întunericul ne separă
Acum sunt un lac. O femeie se apleacă spre mine,
Căutând să-i spun cine este ea cu adevărat.
Apoi se întoarce înspre acei mincinoși: lumânările sau
luna.
Și eu o văd pe ea și-i sunt reflecția adevărată
Sunt importantă pentru ea. Ea vine și pleacă.
În fiecare dimineață, chipul ei înlocuiește întunericul.
În mine a înecat o față tânără și din mine se ridică o femeie bătrână
zi de zi, ca un pește dezgustător.
Sylvia Plath ( Octombrie 27, 1932- 11 Februarie, 1963) poetă și prozatoare americană, născută la Boston, Massachusetts, una dintre cele mai cunoscute și mai îndrăgite poete, nu numai în lumea anglofonă. A fost căsătorita cu poetul Ted Hughes și au locuit atât în Statele Unite cât și în Anglia împreună cu cei doi copii. După o îndelungată luptă cu depresia și câteva încercări de a-și lua viața, s-a sinucis în iarna anului 1963 în Londra unde locuia împreună cu copiii ei într-un apartament neîncălzit. Prima poezie i-a fost publicată în Boston Herald în 1941, pe vremea când avea doar 9 ani. Dintre cele mai cunoscute poeme ale sale, Ariel este un extraordinar text despre singurătate și moarte. The Bell Jar (Clopotul de sticlă), publicat în 1963 este un superb roman semi-autobiografic, „o carte arhetipală care oglindește propria experiență, indiferent cât de distorsionată e imaginea reflectată în oglinda” (Marjorie Perloff)
Sylvia Plath
Mirror
I am silver and exact. I have no preconceptions.
Whatever you see I swallow immediately
Just as it is, unmisted by love or dislike.
I am not cruel, only truthful—
The eye of a little god, four-cornered.
Most of the time I meditate on the opposite wall.
It is pink, with speckles. I have looked at it so long
I think it is a part of my heart. But it flickers.
Faces and darkness separate us over and over.
Now I am a lake. A woman bends over me,
Searching my reaches for what she really is.
Then she turns to those liars, the candles or the moon.
I see her back, and reflect it faithfully.
She rewards me with tears and an agitation of hands.
I am important to her. She comes and goes.
Each morning it is her face that replaces the darkness.
In me she has drowned a young girl, and in me an old woman
Rises toward her day after day, like a terrible fish.
