„Crezi cu adevărat că un nou război mocnește în Balcani?”
Roger Martin du Gard (august 1914)
Articolul de față este rodul unei curiozități, unei reflecții privind existența și totodată persistența unor expresii verbale de tipul balcanic sau îndeosebi balcanism, ce aparțin unui spațiu poate mai dificil de înțeles. La rândul său, motto-ul din preambulul articolului este menit a ilustra că uneori originea unor conflicte globale are la bază și cunoașterea redusă a unor spații aflate la proximitatea sau marginea Europei, așa cum era aceasta percepută la început de secol XX. Nu doresc să definesc spații geografice sau teritoriale mai mult sau mai puțin clar delimitate ci doar să încerc o intruziune în peisajul atât de complex al „celei mai orientale dintre peninsulele Europei meridionale.”
Cu siguranță este vorba mai mult de ideologizare decât de poziție geografică, sau, dacă vreți, de o etimologie ce simbolizează la rândul său un areal complex, multi-identitar, atât politic cât mai ales religios și lingvistic. Asupra termenelor din urmă (religie și limbă) voi reveni, pentru că acestea complementarizează dar și singularizează, în egală măsură. Etimologic, conceptul balcan/balcanic desemnează un munte din actuala Bulgaria (Stara Planina), denumit de turci „kodza balkan.” Istoric însă, și mult mai important, conceptul este extrem de vast și complex. Balcanii sunt un teritoriu al miturilor, al părților dintr-un întreg niciodată compact și complet, lumi paralele apropiate și totuși depărtate una de cealaltă.
Proverbul „apele line sunt adânci” mi-a revenit de multe ori în atenție pe parcursul anilor petrecuți în această zonă. Conflicte despre care preferăm să nu ne amintim, poate chiar o tăcere încordată, de ce nu asurzitoare prin drama ei. În aparență este liniște, dar doar în aparență. Pasiunea, tristețea, suferința iubirii pierdute „à jamais”, ritmul lent dar și alert al cântecelor mereu înconjurate de mândrie și vanitate, fatalitatea (acel „kadar” de esență anatoliană ce influențează poate și astăzi o parte a acestui spațiu), toate acestea le simți la Neda Ukraden, Tose Proeski, Lepa Brena, Goran Bregovic. Sentimente și trăiri frumoase dar sfâșietoare, pe măsura unor teritorii mereu la intersecția imperiilor și marilor religii monoteiste. Romancierul Danilo Kis, la care mă voi referi mai jos, scria de altfel că „destinul scriitorilor originari din Europa Centrală este de a purta povara teribilă a multiplelor identități lingvistice și muzicale.”
Trăind o perioadă în Balcani, în acest creuzet al civilizațiilor, popoarelor, credințelor, propriilor istorii, m-am întrebat deseori: Care este identitatea? Este dată de limbă sau de religie? Greu de răspuns, uneori se vorbește aceeași limbă dar religia este diferită. Identitatea este, cred, unul din conceptele-cheie și se confundă cu „chestiunea națională.” Nu este nici locul și nici spațiul unei prezentări a națiunii și naționalităților din Balcanii secolelor XIX și XX, dar acest aspect a fost unul persistent, latent și manifest totodată, poate niciodată pe deplin conciliat. Toate acestea au fost vizibile, de exemplu, în fosta Iugoslavia, inclusiv în perioada postbelică, atunci când desigur politica lui Tito a urmărit obturarea, marginalizarea accentelor de particularizare, de individualizare națională, cel puțin vizibile. Mă refer la recunoașterea națiunii bosniace musulmane la 1968, reprimarea așa-numitei „primăveri croate” din 1971 (mișcare civică importantă ce a grupat mediul universitar din Zagreb, membrii instituției culturale „Matica Hravtska” înființate încă din 1874 (!) și chiar unii demnitari din Liga Comunistă Croată) sau manifestațiile minorității albaneze din Kosovo (1981). Frământările politice din fosta Iugoslavie a perioadei postbelice (citez doar destituirea cu multiple reverberații a lui Alexander Rankovic în 1966 din funcția de vice-președinte al RSFSI, fost ministru de interne și fost șef al poliției secrete iugoslave UDBA), sau culturale („intelectualitatea critică” din Belgradul anilor ‘60 și activitatea lui Danilo Kis sau dezbaterile privind „limba literară croată”, figura scriitorului Miroslav Krleza și rolul revistei croate „Kritika”), au avut consecințe, iar cea mai importantă a fost adoptarea Constituției iugoslave din 1974 (rol mai însemnat acordat republicilor federale, autonomie acordată regiunilor Voivodina și Kosovo, creionarea poate a unui regim statal de confederație etc.). Există desigur și o istorie anterioară, iar recursul la aceasta din urmă înseamnă și reflectarea asupra dificilei construcții statale a „Regatului Sârbilor, Croaților și Slovenilor”, consfințit de Constituția din iunie 1921, una a unei entități cu „2 alfabete, 3 religii și 4 limbi”; noul stat al regelui Alexandru Karageorgevic (Regatul Iugoslaviei), prin legea de la 6 ianuarie 1929, confirmată de noua Constituție din 1931, va urma calea autoritarismului, precum alți actori ai perioadei interbelice, autoritarism ce însă nu va putea pune capăt revendicărilor etnic-naționale. Mergând și mai departe în istorie, spicuind foarte schematic, ne putem gândi la compromisul croato-ungar din 1868 (denumit „nagodba”) ce vine în continuarea „dualismului” din 1867 (cu foarte serioase consecințe asupra românilor transilvăneni), de regimul lui Karoly Khuen Herdevary (Ban al Croației, 1883-1903) și politica sa de încurajare a tuturor disensiunilor între sârbi și croați etc O istorie atât de tumultuoasă, într-un spațiu în care, mai ales pe parcursul secolului XX, a existat un aller/retour pasionant dar dramatic al popoarelor pro sau contra „jugoslavenstvo.” („iugoslavism”, după denumirea lui Yves Tomic).
Cultura este poate singurul răspuns la întrebările atât de multiple privind acest spațiu. Este foarte greu să poți înțelege tragedia recentă din anii ‘90 ai secolului trecut fără literatura lui Ivo Andric (premiul Nobel pentru Literatură în anul 1961), Petar Petrovic Njegos și „morala sa eroică” („numai prin luptă și suferință sufletul poate înfrunta haosul și se poate întoarce la Dumnezeu”) sau Slavenka Drakulic (nu pot să nu amintesc dramele din Sarajevo anului 1992 și mai ales momentele când „cuvintele sunt deodată de prisos pentru că devin neputincioase în a reflecta realitatea”) și, aici sunt desigur subiectiv ca orice cititor, fără Clara Uson și al său volum „Fiica Estului.” Odinioară romancierul A.J. Cronin spunea „să nu consideri nimic drept absolut sigur” și cu atât mai mult, citind pagină după pagină, simțeam poate impulsul unei proprii obiectivizări de esență istorică, și aceasta subiectivă, dar cu siguranță „Fiica Estului” constituie o frescă extrem de veridică și poate surprinzătoare a spațiului iugoslav al secolului XX. Este una din cărțile ce confirmă pe deplin cuvintele lui Cristian Pătrășconiu (citate de Radu Ciobanu): „Am avut de multe ori intuiția, și nu doar eu cu certitudine, că literatura, în mod fundamental aceea de calitate, ajută foarte mult, decisiv, la înțelegerea istoriei, a politicii”. Volumul este un tablou al iubirii, al tragediilor individuale și comunitare (în care fiica generalului Mladic, Ana, este doar o parte dintr-un întreg zguduitor), al imposibilității lui Danilo Papo de a se simți pe deplin acasă, la Belgrad, Pale, Sarajevo sau aiurea. Inclusiv exilul „londonez” din finalul romanului este la fel de traumatizant, cu un Danilo Papo urmărit, poate pentru totdeauna, de fantomele trecutului. „Fiica Estului” nu este o carte de istorie, nu este nici memorialistică, ci îmbină realitatea și ficțiunea. Poate ca un efect întârziat, lectura romanului m-a făcut să meditez și asupra a ceea ce scria cu niște ani înainte romancierul Danilo Kis: „Naționalismul este prin esență paranoia, individuală și colectivă… Este vocea celui mai mic efort, al facilității….se hrănește din relativism și nu admite nicio valoare universală, estetică sau etică. Nu reprezintă nimic și nu îi este teamă de nimic, decât de fratele său.” Prin consecință, are nevoie de un adversar, care, nu-i așa, poate fi „fratele său.” Nu există mărimi comparabile și poate nu sunt cele mai importante, în naționalism și intoleranță, între, de exemplu, Radko Mladic și Ante Gotovina, chiar dacă registrul și amploarea distrugerilor nu pot fi niciodată egale. Întrebările se succed în cascadă: Eroi de război sau criminali de război? Minciună sau adevăr? Asumare sau fugă? Justețe sau justificare? Viață sau moarte? Bunătate sau cruzime? Poate încă nu a sosit vremea dezbaterii, a serenității pe care ți-o acordă timpul ce a trecut. Suntem, istoric vorbind, la un „crossroads” sau la un „carrefour” al civilizațiilor și religiilor…..Îmi amintesc poate mai mult acum strigătul de adio al președintelui François Mitterrand din Parlamentul European de la Strasbourg, în 17 ianuarie 1995, atât de veridic, disperat și tragic („le nationalisme c’est la guerre!”), decât viitoarele acorduri, atât de necesare, de la Dayton și zorii speranței de schimbare la început de secol XX, cu figurile lui Ivica Racan sau Zoran Djindjic. Sau, de ce nu, cuvintele scriitorului francez Roman Gary: „Patriotismul este dragostea pentru ai săi, naționalismul este ura pentru ceilalți.”
Îmi îngădui ca, în ultima parte a acestui articol, să încerc să reliefez figura lui Danilo Kis, prezentat de altfel de autori români consacrați, precum Vladimir Tismăneanu, Adriana Babeți, Gabriel Chifu, Ioan Stanomir, Marius Stan, Lucia Postelnicu Pop etc. Biografia și opera sa simbolizează țesătura etnică, religioasă și culturală a spațiului iugoslav: tatăl său (evreu), deportat și ucis la Auschwitz, mama de origine muntenegreană; născut la Subotica, oraș sârb cu o puternică influență și componentă ungară, situat aproape de granița celor două state. Danilo Kis (1935-1989), exilat la Paris după 1962, definit de Milan Kundera drept un „excepțional talent invizibil”, a fost un romancier dedicat umanității și umanismului, („…scriu pentru a-mi exprima dezamăgirea. Pentru a supraviețui”), reliefării tragediei provocate de nazism și comunism. Cel pe care Clavel André îl numea „mușchetar al fantasmelor” mărturisea vizionar și profetic, parcă împotriva viitoarei iminente tragedii din fosta Iugoslavia, că „scriu pentru a apropia lumile îndepărtate.” Ceea ce, dacă îmi este permisă comparația, au exprimat unele din filmele lui Emir Kusturica (patetism, umor, ironie, parodie, tragism) regăsim la Danilo Kis prin acea „ironie contra ororii”, în care aceasta (ironia) este „singurul mod de a lupta împotriva ororilor existenței.” Orori ce din păcate urmau să se producă pe scena istoriei peste doar câțiva ani…Cel pe care Sophie Kepes l-a numit atât de inspirat „iugoslav fără Iugoslavia”, avea să ne lase peste timp atât considerații, după cum am menționat, despre naționalism și potențialul său distrugător, cât și despre cultură, mai precis literatură văzută ca „ultimul bastion al bunului simț”: „Au aruncat cărțile pe jos, rupându-le sub ochii mei. Mai multe cărți nu sunt niciodată periculoase, o singură carte poate fi periculoasă…le-am spus să nu le distrugă pentru că lectura mai multor cărți duce la înțelepciune, pe când lectura uneia singure la ignoranță însoțită de nebunie și ură”.
Privind retrospectiv, la final, nu pot decât să fac apel la istorie și la afirmația lui Miguel de Cervantes („trebuie dat timpului timp”) pentru a înțelege probabil atât istoria recentă în toată complexitatea sa, așa cum de altfel o spune Danilo Kis („istoria este scrisă de învingători; poporul țese legendele, iar scriitorii imaginează; numai moartea este de netăgăduit”), cât mai ales adevărul cutremurător al cuvintelor cu valoare testamentară din romanul „Clepsidra” al aceluiași Danilo Kis, puse în valoare de Octavia Nedelcu: „Mai bine să te numeri printre persecutați decât printre persecutori”. Poate, prin literatură și peste timp și timpuri, acesta este finalul sau, de ce nu, începutul unei întrebări atât de simple dar atât de cuprinzătoare și cutremurătoare: De ce?
