Dubitația privind sensul creației străbate, ca o linie roșie, conținutul operei particulare și însoțește, în pasul domol al istoriei, procesia aparițiilor literare. Interogația cu privire la acesta deschide problema fundamentelor cunoașterii de sine prin scrierea literară, ale cărei forme de exprimare – cunoașterea de tip prozastic, cunoașterea lirică, dramatică, etc – compun viața artistică și al cărei răspuns trasează zarea interioară a curentelor culturale și a scriitorului autonom. Problema sensului merită desfăcută în patru arii epistemologice, care corespund tiparelor mentale sau tipurilor ontologice care ne cresc, se întretaie și ni se înlocuiesc, fără grabă, prin cețurile sufletului: tipul natural, tipul social, cultural și religios ; fiecare dintre ele subîntinde câte un rost existențial și secretă mijloace specifice pentru a-l atinge. În termeni literari, aceasta nu înseamnă decât că, în afară de omul natural – pentru care „literaturaˮ nu există – trebuie să discutăm despre trei rosturi literare, caracteristice omului social, cultural și celui religios pe care îi cuprindem. Aceste sensuri coexistă și se înfruntă, deci, pe scena psihologică a creatorului ; dintre ele, unul singur ajunge să triumfe și să se impună, ca notă distinctă și ca indiciu al tiparului ontologic auctorial.
Înainte de toate, o scurtă observație. Producția epistemologică de sens ( cunoașterea ) este generată de o facultate necunoscută, ale cărei ramuri – intuiție, inspirație, revelație – pare înconjurat de un halou albastru de mister, sau surpriză. Nu doar „filosoful se mirăˮ – și savanții, artiștii sau oamenii practici o fac, iar creațiile lor își transmit, electric, știința și afectiv, uimirea peste creștetele generațiilor. Actul scrierii sau cunoașterea literară de sine, cum i-am mai putea spune, crește din această miraculoasă sămânță și se dezvoltă, sub coronamentul surprizei, în direcția pe care îl cheamă sensul tipului ontologic conducător ; compoziția literară crește, deci, în formele sau tulpinile necesare unui tip sau ale altuia pentru a ajunge la sensul dorit. Așa cum o poezie revoluționară compusă de un tip social își croiește drumul direct către sensul social și manifestă indiferență față de un ubicuu rost metafizic, tot astfel opera unui tip cultural are prea puțin de-a face cu sensul religios al scriiturii ; nici nu ar putea fi altfel. Nu încetăm a sublinia faptul că problema sensului ar trebui să fie studiată în relație cu tiparele ontologice identitare, care ne definesc reprezentarea, grila de interpretare, metodele de cunoaștere.
Pentru omul social aflat la vârste fragede, rostul scriiturii este îndeosebi intim, diaristic, de „confesiune mascată” ( Friedrich Nietzsche ). Adeseori, alizee romantice împing tinerii către reprezentări de sine în chip de apostoli trendy ai adevărului unic, în ramele unui adoratio pe care timpul îl golește de conținut. Unul dintre cele mai sonore cântece de sirenă pentru urechile adolescente este cel al originalității, cu versiunile sale contemporane de „autenticismˮ. Fanatismul originalității poate stârni, însă, reacții adverse. Ce înseamnă, la urma urmei, „a fi originalˮ ? Metaforă amăgitoare, care privește adaptarea vechilor teme și Elemente literare la noile tabieturi generaționale, s-ar putea întreba omul cultural ? „Lucrare demonicăˮ, fetiș – ar putea crede omul religios ? Ne-am mai putea închipui, însă, progresul în afara pattern-ului individualist al „născocirii nouluiˮ și „anihilarea completă a celui vechiˮ, fără drept de replică și adesea fără a-i învăța lecțiile ? Ceea ce importă, totuși, în această etapă este chiar propensiunea către autocunoaștere și meșteșug, nădejdea cu care începătorul pornește să își decupeze circumferința lingvistică, din jurul mesei de scris, să își exploreze simbolurile și personajele autoficționale, cu care să își colonizeze mica insula semiotică, Realitatea de hârtie. Narcisic, kathartic – căci scriitorul formează cu textul un cuplu hrănit cu afecțiune – exercițiul literar produce o necesară recapitulare, trezește fermenți cognitivi și împrăștie semințele unor întrebări noi.
Un rost mai adânc al literaturii i se dezvăluie celui care perseverează. Cu cât se afundă pe teritoriul ficțional, omul social resimte cursul tare al ideilor, descoperă relațiile marilor familii de metafore, care se ciocnesc și se completează în situații culturale puternice precum amintirile, sau transparente, ca visele. În aceeași măsură, are loc o graduală, dar ireversibilă translație a omului social într-o Realitate culturală, abstractă, pe care și-o construiește, fără grabă, un Kosmos lingvistic, reflexie a lumii concrete și evaziune din ea. Este, fără îndoială, un pas important. Germinația omului social în caldul vestibul cultural s-a încheiat : din coconul care se desface apare un individ care și-a însușit cetățenia culturii și poate respira aerul proaspăt al unei Realități întinse pe durata mileniilor și pe suprafața continentelor, poate atinge ideologii îndepărtate și deschide un număr tot mai mare de minți. Tânărul autor învață „să vadăˮ cultural, să-și recunoască și să-și controleze forțele câmpului sugestiv, începe să își dureze, pe conturul autodescriptiv, o Cetate-metaforă, pe care o decorează ca pe un obiect estetic și o animă cu sens. Dintr-o dată, literatura încetează să mai fie oglindă pentru definitivele calități personale, artă pentru uz interior și se extinde spectaculos în toate direcțiile, se multiplică într-o infinitate de oglinzi, concordant Realității lingvistice „createˮ, sau „descoperiteˮ. Limbajul se stratifică, ideile pornesc să se articuleze în lungi catene cauzale și încep să fluctueze, cronologic. Într-o bună zi, în peregrinările sale pe șesul lingvistic, omul cultural descoperă o prezență discretă, un însoțitor tăcut și perpetuu : cititorul. Pentru prima oară, scriitorul își privește opera cu răceala ochiului străin – iar pagina scrisă se transformă într-o oglindă dublă, care își reflectă, în același timp, autorul și destinatarul ; noua percepție își proiectează părintele într-un tablou mult mai vast decât s-ar fi putut bănui, îl subsumează unui proces natural, biologic aproape, al cunoașterii sau „înmulțirii oglinzilorˮ și îi adaugă creației un sens social, sau moral. Din clipa aceea, omul cultural începe să simtă că arta pe care o compune nu își sporește doar profunzimea, ci își câștigă sensul dialogului comunitar, importanța socială a difuzării cunoașterii și a îmbogățirii reciproce ; prietenosul Celălalt, despre care Hegel credea că ne ajută percepției sinelui, devine oglindă în care autorul își privește compoziția, dar și speranța unei comunicări esențiale ( Karl Jaspers ), principalul ei agent de creștere. Opera literară se transformă, în consecință, în propedeutica dialogului și a deschiderii, într-un circuit orizontal care strânge nodurile relațiilor umane, filtrează istoria, epurează memoria socială, întărește conexiuni valorice. Privit astfel, cuvântul publicat începe să transmită atracție magnetică față de altele, textul literar vibrează și pornește să țeasă, în jur, rețele de Câmp cultural. Apariția cititorului pe itinerarul autor-text provoacă nu doar mutația sensului literaturii, dar ridică, de asemeni, problema difuzării ei – fenomen important, care ne obligă la câteva mici considerații.
Universul limbajului, imitatio a grandiosului lumii fizice, își găsește rostul social ca spectacol sau ca experiență împreună cu un soi de public. Receptarea este, bineînțeles, supusă climei sociale, căci faptul artistic se scrie și se cere pentru un moment și un lector specific, printre altele și datorită backgroundului său ontologic. Cititorul – sau Celălat literar, cum l-am mai putea numi – pornește de la o mulțime inițială cu un singur element ( scriitorul ) și proliferează, ulterior, pe categorii : cititorul amator, specialistul, criticul literar. Cei mai avizați lectori sunt – sau ar trebui să fie – criticii, asupra cărora se îndreaptă, de altfel și cele mai înverșunate atacuri. „Mai întâi în ei nu există răul, în al doilea rând n-au umor, în al treilea rând n-au farmec, în al patrulea rând n-au poezie, iar în al cincilea, n-au viață”, îi „gratulaˮ, cu un secol în urmă, L. Durrell. Dincolo de erori inevitabile și de idiosincrazii, o asemenea perspectivă ignoră elementul esențial al analizei, acela de a introduce opera într-o altă etapă de viață și de a contribui la extensiunea Câmpului ei ; scriitura deschide calea, eroic, propune și simte, dar critica o poate reda familiei sale semantice, în care se poate reflecta și din care ea poate crește.
Cu cât activitatea literară își rafinează mecanismele percepției și instrumentarul, cu atât textul își înmulțește fațetele auto-referențiale, își adâncește matca analitică, începe să degaje aromă și sens metafizic. La un moment dat, omul cultural începe să audă cu claritate unda poemului și să deosebească textura narativă, înțelege și simte forța reală a literaturii, care degajează ideile și emoția din materia grosieră a limbajului uzual. Exercițiul liric – adoratio al Imaginației – și nou-descoperita plăcere a desfacerii textuale îi produce autorului aderență la pagina scrisă, el ajunge să se se părăsească uneori rândurilor care îl poartă spre golful unui fel de știință exactă a literaturii. Sensul metafizic al operei deschide, deopotrivă, parteneriate neașteptate între meșteșugul scriitoricesc cu arte și științe exotice ; de acum, omul cultural poate să înalțe spectaculoase ansambluri stilistice, așa cum își poate restrânge discursul la scheletul lui argumentativ și la un mesaj – o concluzie – logic validă ; scriitorul își poate ilustra fluxul curentelor literare după graficul eternei reîntoarceri, iar tangajul prozastic – interior- exterior- sub forma unui algoritm mental, în care expozițiunea ar corespunde stării psihologice inițiale, cuprinsul – acumulării tensiunii, iar epilogul – irumperii punctului culminant. Ce este important de remarcat aici este faptul că el folosește o grilă culturală similară pentru confecția lumii sale metaforice, ca și pentru intrepretarea acesteia ; asemănător omului social, cel cultural circumnavighează în jurul Realității secretate de propria sa educație.
Omul cultural este martorul unor interesante evoluții și în privința limbajului. Ca regizor lexical și spectator al reflexelor de limbaj, el înregistrează relativ repede efectul reformator al artei ; literatura transformă vorbirea comună ( a omului social ) într-un mediu conductor al cunoașterii și al electricității emoționale, care poate să urce voltajul psihic până la fulminația intuitivă ( inspirație, inovație, revelație ) și la emisia razei Philotes sau Neikos. Pe de altă parte, el devine martorul ebuliției și al îmbătrânirii propriilor sale cuvinte. Ca orice sisteme teoretice, și acestea demonstrează vigoare mai ales în anii cei tineri ; la vârsta clișeului, însă, renegate de mode, cuvintele încep să simtă o nevoie tot mai mare de somn și își caută odihna în letopisețe și dicționare, în care se diluează, treptat, în forme de tăcere.
Aventura compoziției îl face pe omul cultural să ajungă la marginile limbajului său natural ; cel mai frecvent, cuvintele nu i se supun, cum ar fi firesc, ci par să i se întoarcă împotrivă. Scriitorul resimte, deci, conflictul între nevoia de sens- care îl împinge spre exprimare artistică – și pâlnia îngustă a satisfacerii ei efective. Odată cu trecerea timpului, simptomele neadecvării dintre mesaj și formă se pot croniciza în ceea ce se poate numi angoasă lingvistică, stadiu în care autorul își recunoaște sechestrul lingvistic și dezlănțuie revanșele rituale, campanii de metisare și de stoarcere a cuvintelor, disimulările simbolice, retragerile și atacul, suicidul dadaist.
Din nefericire, inadecvarea nu este singurul motiv de neajuns. Scriitorul lucid trebuie să reziste neașteptatelor inerții ale formelor de limbaj, dar și conservatorismului oamenilor breslei, care tinde să prefacă literatura într-un soi de exercițiu de rememorare, iar cărțile noi, într-o repetitio, sub peliculă stilistică colorată diferit. Să fie vina grilei culturale, care îi guvernează, ca marcă personală, creația și intrepretarea ? Să fie vinovată gândirea- care- tinde- spre static și care compune limbajul ? Într-adevăr, rare sunt intuițiile care reușesc să străpungă zidul gros al grilei hermeneutice intelectuale ; atunci când are loc acest lucru, omul cultural beneficiază de idei interesante ; el poate simți, spre pildă, că poezia – sau cunoașterea lirică de sine – îi rafinează și îi apropie percepția de un stadiu al transparenței emoției, de un moment primar în care aceasta nu se despărțise, încă, de senzația omului natural ; alteori, își poate imagina literatura ca evoluție a cuvântului către Idee, sau Spirit, întoarcerea lui acasă, sub zorii mitici în care Duhul adie încă, peste lumea nenăscută. Odată cu vremea, însă, inevitabil, omul cultural sau lucid simte că se închide în propriul său înveliș lingvistic, într-o Realitate teoretică – fascinantă, fără doar și poate – pe care și-o țese cu tenacitate în jur ; el ajunge, până la urmă, să creadă că mulțimea oglinzilor nu face decât să îi multiplice, în fapt, propriul chip. La urma urmei, cât de corect reușește literatura – autoreflexivă, prin sine – să ofere descrierea lumii din afara minții creatorului ei ? Fără îndoială, chiar dacă pentru cei mai mulți îndeplinește un rol mnemotehnic sau de divertisment, opera levitează, întotdeauna, în Realitatea subiectivă a părintelui ei ; afirmația că literatura ar fi doar subiectivă, ar fi, totuși, nu doar reducționistă , dar ar duce la o nepermisă contracție la dimensiunea reportajului biochimic, sau inconsistența dicteului și ar exila cititorul pe alei tangențiale discursului.
Și, totuși, de abia în etapa culturală omul își dobândește certitudinea auto-referențialității compoziției. Nu este, din fericire, singurul avans. Poate că lucrarea pe care scriitura o îndeplinește nu constituie numaidecât o reflectare pasivă. Dacă literatura atrage cunoașterea de sine, poate că aceasta se petrece în lumina unui pas următor – și anume creația de sine ; așa cum educația școlară nu reprezintă decât o metaforă Vieții, care semnifică Educație, poate că și arta nu este altceva decât metafora creației de sine –activitate internă pe care fiecare dintre noi o realizăm prin tot ceea ce întreprindem, conștient sau nu, prin tot ceea ce însuflețim, suntem și aspirăm, indiferent de ocupație și vârstă. Poate că sensul interior al literaturii este tocmai câștigarea conștiinței creației de sine. În acest punct, scriitorul ridică fruntea, se trezește, platonic, din fascinația paginii scrise, așa cum se deșteptase, odinioară, din exaltarea nobilelor sale calități. El realizează că fluxul lăuntric al creației sale, autodescrierea miezului cultural închis în propria grilă, este cunoașterea în scopul transformării de sine, schimbarea spiritului în ceva ce deține calitățile unui obiect artistic. Mai mult decât atât. Atunci când privește în jur, artistul constată, cu uimire, că toată armata de oameni din jur este alcătuită din artiști originali și unici – care își aduc, fiecare într-un fel propriu, involuntarul obol la proiectul construcției sinelui propriu. Aceasta pare să fie albia pe care ne conduce, fără încetare, fluidul educativ existențial : cunoaștere, pentru asumare și aprofundare continuă.
În etapa culturală omul are ocazia să vadă mai limpede semnificația socială a compozițiilor sale. După cum am propus anterior, actul scriiturii asigură autonomia limbii literare proprii, reprezentarea catalogului stilistic personal, a listei de simboluri, ș.a.m.d. ; limba literară constituie, prin urmare, însumarea eforturilor consecutive ale oameni de cultură ; în același timp, ierarhiile par să se dizolve : dacă textele literare își aduc prinosul la re-scrierea unui așa-numit Cod cultural comun, la edificarea sinelui cultural colectiv, dacă ele emit, unele spre altele, radianță socială și susțin emanciparea a ceea ce poate fi înțeles ca Minte umană, nu ar mai exista autor neglijabil, nici operă lipsită de importanță. Sigur, anularea criteriilor valorice ar constitui o mare eroare. Cu toate acestea, o abordare de acest fel ar putea ajuta omul cultural să presimtă o adiere neliniștitoare care îi șoptește că arta ar putea fi mai mult decât extracția unui sens cu pretenții de generalitate dintr-un lanț cronologic de evenimente și dintr-o o biografie oarecare ; poate că și actul creației de sine ascunde, al rândul lui, un tâlc mai profund. Autorul începe să bănuiască faptul că opera care îi reflectă chipul și asemănarea culturală ar putea câștiga acest sens într-un context diferit, ca o frază mai mare. Cuvântului parcă îi lipsește ceva.
La rostul următor al literaturii scriitorul ajunge prin intuiție. Uneori, în ceasurile de liniște și lectură, el urmărește, distrat, vegetația cuvintelor, care pare să i se împletească și desfacă în propoziții, i se înmulțește sub privire ca un țesut viu ; așternând cuvinte pe hârtie, el poate conchide că, de fapt, își materializează sau obiectivează gândirea prin scriitură, ca și cum gândurile și-ar modifica starea ontologică – din Realitate psihică, în elemente fizice, limbaj ; este ca și cum am spune că limba literară ar reprezenta mediul schimbării stării ontologice a cuvintelor. Din punctul acesta de vedere, scriitorul ar începe să privească limbajul artistic ca pe o formă de manifestare a Vieții – și anume Viața care pulsează în acest registru lingvistic, care imprimă creștere și palingeneză ideilor și extinde Câmpul cultural ; cuvântul nu mai este decât una dintre miliardele de forme de manifestare ale Energiei universale. Dintr-o dată, împrejurul Realității-carte la care lucrează, autorul poate începe să simtă freamătul Vieții care răsuflă în fiecare secundă, se hrănește și devine în toate direcțiile, roata de Energie care îl include, cu tot ceea ce înseamnă și tot ce întreprinde. Preț de câteva clipe, intuiția îi descoperă uimitoare analogii între procesele sale mentale și ritmurile Naturii – ca și cum creația estetică, de care este atât de mândru, nu ar fi decât un alt proces natural, iar Natura- sau Viața – i-ar folosi creierul pentru a-și îndeplini propriile funcții. Oricât de mult am crede în originalitate, poate traducem numai, în forme subiective, marele Limbaj al Naturii ; privite atent, mulțimea obiectelor culturale – noțiuni, imagini, până la magnifice sisteme de gândire – par supuse, ca oricare plante, unui destin botanic, se răsucesc către soarele sensului, în căutarea unei formule de răspândire a mesajului, apoi se lasă moștenire vlăstarilor. În întregimea ei, viața tinde spre exprimarea esenței lucrurilor ( Jean Paul Sartre ), iar autorul nu pare altceva decât ocazia biologică prin care acest principiu are loc cultural. Prin migăloasa lui muncă de cunoaștere literară, omul cultural acționează ca un agent al Vieții literare. Nu fac, însă, toți semenii săi la fel, fiecare în felul propriu ? Generalizarea așteaptă, ispititoare : fie că realizăm sau nu, cu toții respectăm algoritmul Naturii ; munca unora contribuie la propășirea Vieții sociale și la dobândirea confortului material ( economică, politică, etc. a omul social ), alții extind frontierele percepției și ale Realității culturale ( Codul cultural comun ), ș.a.m.d. O privire rapidă asupra fragmentării și diviziunii „biologiceˮ online a temelor și motivelor literaturii contemporane, în urma Big-Bangului postmodern, ne compune un desen suficient de concludent pentru a ne face să riscăm metafore organiciste.
Opinia potrivit căreia scriitura creează și amplifică Viața – sub aspect cultural – îl apropie pe scriitor semenilor săi – și, prin aceasta, ar trebui să îl predispună la modestie și să îi schimbe optica. Odată cu anii, omul cultural găsește tot mai mult răgazul să privească de-a lungul lucrurilor și al textului, renunță la ambiția certitudinii scontate prin despicarea analitică, atenția îi insistă asupra asemănărilor și a legăturilor dintre obiecte, începe să se lase în voia curgerii sintetice a cuvintelor. Cuvintele nu par să îl mai intereseze ca și compuși individuali, „morfologiciˮ, ci, tot mai mult, sub aspectul lor relațional, de elemente „sintacticeˮ ale compoziției ; autorul renunță să-și mai împodobească lumea prin proiecțiile proprii, tocmai pentru că ea este frumoasă așa cum este ; tot ceea ce mai poate face acum este să își aducă acum cuvintele pe pagină și să le lase să vorbească. Omul cultural începe să audă, tot mai tare, șoapta omului mistic ; el se apropie, pas cu pas, de cel de-al treilea sens : arta este celebrarea Vieții, adică a Miracolului.
Într-o zi ca toate celelalte, scriitorul poate avea dintr-o dată intuiția creativității extraordinare cu care Viața îmbracă Pământul ; el devine, așa cum am amintit, unul dintre spectatorii miliardelor de viețuitoare care își împart Existența, trăiesc cu frenezie, însuflețite de un optimism organic irepresibil ; viața nu înseamnă lipsă, află el în câteva secunde, dimpotrivă, o Energie transformatoare, o pozitivitate, este ceva ce este și se schimbă continuu, este performanța rară a naturii – de aici îi provine și nemăsuratul ei preț în toate cultele, religiile și legislațiile ; în pofida aparențelor nefaste și a tragediilor, viața înseamnă victoria spiritului de creștere și de evoluție, al educației și al bucuriei. De sub dărâmături, răsare, fără preget, firul de iarbă ; indiferent vicisitudinilor, mugurele pocnește, în fiecare primăvară, nu se lasă învins. Omul cultural simte atunci bucuria naturală a creșterii și a înmulțirii, vântul cald care plutește peste apele Existenței, valurile succesive de încredere ale generațiilor, își umple nările cu mirosul fertil al speranței. El realizează că expediția sa solitară, care continuă sub soarele uimirii, îl conduce către un sentiment plenar al bucuriei de a trăi, către celebrarea vieții, ca șansă ; trăim și cunoaștem, dăm naștere noului, dar nu putem uita Bucuria care ne înconjoară, atmosferic și ne face posibilă existența, cu tot ce înseamnă ea. Nu este vorba aici neapărat despre o filosofie a vieții, o invitație la o altă lectură estetică a Realității, la care s-ar putea raporta omul cultural, nici despre „înțelepciunea corpului” și apartenența la „existența GREA, concretă, încărcată de sensˮ, a omului natural, pe care o redescoperă Kazantzakis, M. Eliade și alții. Autorul începe să își înțeleagă rostul muncii dincolo de cogniția culturală și de emisia emoțională, valorificate social – și anume în accesarea corolarului de bucurie primară al cunoașterii – prin voalurile căreia, ca sub niște copii imperfecte, putem bănui Bucuria care ne-a oferit viață și căreia îi dăm chip prin noțiunea de „Dumnezeuˮ. Dintr-o dată, evoluția cuvintelor pe pagină devine sărbătoare literară, ipostazie a Vieții, fereastră a Harmoniei, uvertura unei synthesis muzicale a lumii, al cărei „spirit este iubireaˮ ( Richard Wagner ) ; precum o busolă, sensul literar își comută nordul de pe orizontala socială, pe o verticală mistică ; din comunicare angajată în scopuri mundane, cuvântul se îmbogățește cu valoarea dialogului superior, iar literatura capătă sensul mistic al acceptării și al celebrării Vieții, așa cum curge ea. Pentru omul care privește de la distanța câtorva clipe intutive cursul existenței și îl acceptă, arta se poate transforma într-un sinonim al vieții, cititorul suprem, iar viața, în metafora lui Dumnezeu. Literatura încetează să mai fie construcție de sine în oglinda Vieții, căci oglinda e vie, și este chiar forma Divinității. În lumina aceasta putem citi bucuria misticilor, a lui Pascal și Golding, ca un fel de anamnesis a bucuriei senzoriale, irezistibile, a omului natural, în străfundurile mentale ale omului cultural, unde se pliază ca sens mistic, sintetic. ”Prea multă veselie nu poate fi, dar întotdeauna e bunăˮ, ni-l putem imagina râzând pe Spinoza, în fața mesei pe care șlefuiește, fără oprire, lentile.
Prin artă, creatorul are, în esență, oportunitatea de a urca etajele unei Realități pe care și-o construiește singur și care îi reflectă tipul identitar, sensul, dar și rotația evolutivă. Cu fiecare lume nouă pe care o descoperă, el se îndepărtează, tot mai mult, din copilăria traiului uzual, din isteria și angoasa materiei, în largul Mării Singurătății. Cu vremea, Memoria care nu încetează să ne cheme acasă va ajunge să se recombine în alte geometrii, să capete noi nuanțe. Și așa cum, pe fața opusă durerii, vom descoperi bucurie, pe reversul singurătății călătoriei noastre îl vom putea afla pe Dumnezeu.
