“Ieșit târziu la streșini de pădure”
Iată un vers din sonetele pe care le scriu încrâncenat de ani buni. Mi-l amintesc mereu în ultima vreme. Aceasta pentru că mi-am început traseul extrem de târziu pentru cineva care vrea să îmbrățișeze o carieră literară. Primele semne au venit pe la 50 de ani. Nu înseamnă că până atunci m-am complăcut într-o dulce amorțire. Ca filolog și ca om înzestrat și cu darul interpretării, am fost mai întâi profesor, apoi am condus sectorul teatru de la Casa de cultură din Brașov , am jucat în multe spectacole, am obținut peste 20 de premii naționale de interpretare, de regie, de scenariu dramatic, am realizat actiuni culturale deosebite, inclusiv înființarea Cercului Literar 19, în 1981, condus de Alexandru Mușina și la care au participat, printre alții, Gheorghe Crăciun, Ovidiu Moceanu, Paul Grigore, Vasile Gogea, Ioan Pop Barasovia, Andrei Bodiu, Caius Dobrescu, Simona Popescu, Angela Nache Mamier, Marius Oprea. Ulterior, am fost redactor la Radioul Național timp de peste 20 de ani. Dar a venit un moment în viață când am înțeles că toate acestea se consumă și se pierd imediat după căderea cortinei sau după încheierea evenimentului. Atunci am decis că ar fi necesar să las niște semne mai durabile ale trecerii mele prin această lume și cel mai la îndemână semn a fost acela al trudei de a rostui cuvinte ziditoare.
Astfel a început sarabanda cărților. În fiecare an câte una, 15 cărți în tot atâția ani, dintre ele șapte volume de sonete, adică ceea ce am sesizat că se potrivește cel mai bine cu structura mea interioară, o antologie a lor, intrarea în Uniunea Scriitorilor, un premiu al uniunii pentru una dintre cărțile mele și Premiul European de Poezie NUX la Târgul Internațional de Carte de la Milano, acolo unde am fost singurul poet din lume chemat și premiat.
Și am mai înțeles ceva pe parcursul acesta de o energie peste limite care m-a cuprins: că pot ridica poezia la rang de spectacol. Din acel moment a început o altă sarabandă, a construirii de spectacole de poezie, din sonetele mele. Spectacole de o oră, cu idee, cu mișcare, cu implicarea spectatorilor, cu tot materialul reținut în minte și nu citit. Adică ceea ce se numește PERFORMANCE POETRY, concept rar pe la noi și chiar la nivel planetar. Ceva ce nu se poate face citind inexpresiv dintr-o carte, ci numai adunând și fructificând darurile primite de SUS (dacă le-ai primit). Mi-am dat seama că poezia mea poate să ajungă direct la spectatorii/cititori, prin forțe proprii, dacă reușesc să fiu mai aproape de ei și să fac să dispară întrebarea: bun, e lansarea unui volum de versuri, sunt vorbe despre poezie, dar poezia unde e? Cum să o citească, să și-o dorească cititorii, dacă nu o aud și nu pot realiza dacă li se potrivește, dacă merită efortul achiziționării cărții? Încercând să schimb lucrurile, să ies din platitudinea în care ne-am complăcut dintotdeauna, lansările mele de carte înseamnă spectacole de poezie. Spectatorii/cititori aud și văd. Ei decid singuri, în cunoștință de cauză, dacă le place.
Iar avalanșa de proiecte nu s-a oprit aici. Spectacolele mele de poezie au plecat, de câțiva ani buni, prin lume, oriunde sunt comunități românești, oriunde mai există dorul de a auzi vorba românească. Așa am ajuns la Munchen, la Milano, la Torino, la Roma și la Edinburgh, dar, mai ales, am zburat dincolo de ocean, în SUA și apoi Canada, țară cât un continent pe care am bătut-o în lung și în lat, trecând prin cele mai importante metropole, de la Pacific la Atlantic. Un turneu realizat de unul singur, fără sprijinul vreunuia dintre organismele culturale românești la care am apelat, dar unde am găsit întotdeauna ușile zăvorâte.
Ei, dragilor, și a venit anul 2020.
