MUSICA PURITAS DOMINICA Râsul (?)

a fost intuit încă din vechime ca o manifestare umană importantă, benefică, soteriologică în așa măsură încât la romani întâlnim chiar o zeitate Risus menționată de Apuleius. Complexitatea ieșită din comun a râsului o aduce marea operă. Cel mai sfâșietor  râs este cel „profesional”, al paiaței care, indiferent de durerea-i lăuntrică, trebuie să râdă pentru că o cere rolul. Mă refer desigur la Pagliacci a lui Leoncavallo.  Să-l ascultăm pe inegalabilul Placido Domingo în filmul lui Franco Zeffirelli. Merită însă auzită aceeași plângere întru râs și cu Roberto Alagna. Un râs cu totul aparte este însă și cel diabolic, mefistofelic ca să ne încadrăm onomastic în Faust a lui Gounod. E  absolut firesc ca și Dracul să râdă de vreme ce și perverșii călugări medievali aveau dreptul la risus monachorum. Mefisto râde fie de naivitatea, fie de prostia oamenilor, încercând să le dea lecții; inutil desigur chiar și când e vorba de un „savant” cu atât mai pervertit cu cât e o minte îmbătrânită (și în rele) într-un corp întinerit. Să  ascultăm deci Vous qui faites lʹ endormie cu inconfundabilul râs mefistofelic, după cum urmează: întâi tânărul bas Evgeny Stavinsky, o adevărată revelație, apoi tradiționalul Ruggero  Raimondi și în fine René Pape într-o variantă Metropolitan(ă) stârnindu-l pe Jonas Kaufmann și publicul. Cu asemenea interpretări parcă avem răspunsul la întrebarea lui Abaelardus: dacă sunt atât de neprihănite adică neștiutoare călugărițele, de ce le e frică de Diavol?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *