Un gentilom de-al nostru, muncit din cale-afară de podagră și îndemnat stăruitor de medici să se lase de cărnurile sărate, obișnuia să răspundă, făcând haz de necaz, că voia să aibă pe ce să-și verse năduful în toiul chinurilor și-al durerilor, și că ocărând și blestemând ba cârnații, ba limba de vacă sau șunca, se simțea întru câtva ușurat. La drept vorbind, așa cum brațul care se ridică spre a lovi doare când izbitura cade alături și nimerește-n gol, și așa cum privirea, ca să ofere desfătare, nu trebuie să se piardă și risipească în văzduh, ci trebuie, dimpotrivă, să aibă la o depărtare potrivită ceva pe care să se ațintească, tot așa, pare că sufletul zbuciumat și înfiorat se prăbușește în sine dacă nu-i dăm ceva de care să se agațe, căci trebuie întotdeauna să-i oferim un lucru spre care să țintească și înspre care să-și îndrepte acțiunea.
Dacă, la fel ca adevărul, minciuna ar avea un singur chip, ne-am împăca mai bine cu ea, căci am lua drept neîndoielnic opusul celor spuse de mincinos. Opusul adevărului are însă sute de mii de chipuri și un câmp nesfârșit. Pitagoreicii spun că binele e neîndoielnic și mărginit, iar răul nemărginit și îndoielnic. Nenumărate căi ne abat de la țintă, una singură duce către ea. Fapt este că n-aș băga mâna în foc nici pentru mine c-aș fi în stare să mă înfrânez de la o minciună sfruntată și rostită cu toată gravitatea pentru a mă feri de o primejdie vădită și nemăsurată.
Montaigne
Eseuri
Cartea întâi
Traducere de Vlad Russo
Humanitas, 2020
Editie cartonată
