Mesaje online (la primirea unui link cu Chris Collins plays D. Scarlatti – Sonata K466 in F minor) :
Eu : Mulțumesc mult. Iată ce-mi evocau unele texte ale domniei tale !
Ea: Pe bune????
din frumusețe
noi nu vom muri nicicând. noi am auzit / țipătul răniților mult după ce războiul s-a sfârșit/ am văzut chipul / ratării de la mijlocul vieţii / când pătuţurile copiilor au fost înlocuite / cu rafturi. / baudelaire. albatroșii din gips. / thomas merton. plantele cățărătoare de cameră / an după an creștem frunze mari de lămâi / semințele călătoresc adânc sub pământ / prin capul meu câteva cuvinte se vânează / între ele flămânde. nicio satisfacţie în asta / nicio bucurie / îmi pare că nici nu mai sunt. mă las pe genunchi / îmi privesc umbra ca pe un animal de pluş / plâng. plânge / faţa ta seamănă cu o statuie / în stradă /trecătorii caută emoţia pură. piaţa e invadată / de oameni. plouă. adorm în picioare / lumina nu mai e la fel / o purifici fiindcă nu poţi s-o zdrobeşti / ca pe-un muc de ţigară. / dintre toate clopotele oraşului / numai unul se roagă / dintre toate apele / curgătoare / numai una se agaţă de podul acesta în formă de braţe / nu va mai fi un alt sfârşit / l-ai trăit cu fiecare scrisoare scrisă şi apoi distrusă / repetă după mine: / din frumusețe am venit / acolo mă voi întoarce.
(Adela Rachi, Era liniște și era bine, Editura Grinta, Cluj-Napoca 2020, p. 8-9)
Caut să-mi clarific propriul gând. Ce mă va fi determinat să compar tonalitățile unor poeme publicate de Luminița Adela Rachi cu melodia acestei minunate sonate a lui Domenico Scarlatti al cărei link l-am primit de la ea prin poșta electronică ? Sunetele magice de clavecin ale sonatei nu pot fi asociate decât cu bucurii depline (ale unor întoarceri ?), poemul e mai degrabă trist. Nici măcar cuvintele ce-ți vin în minte nu pot evoca în poem voioșia, ― ca la Scarlatti ―, ci senzația de neființă (menționată textual), deși poemul se încheie cu afirmația că ne-am născut din frumusețe și că tot acolo ne vom întoarce.
Poemul pare un model de ritual, ce urmează a fi preluat de un „tu”, ca ipostază a „eului”, așa cum sonata lui Scarlatti se dorise a fi (și) un colind de Crăciun. Dar cum colindele muzicale nu sunt dicibile, nici ritualurile textual-poetice nu sunt de fapt analizabile.
Ce înseamnă expresia din titlu ? Sensul ei e sugerat abia în ultimele două versuri : este sursa „sosirii” și totodată a „destinației” finale a personajului liric și a lui „noi”. Invers decât în Vechiul Testament, dar pe modelul expresiei de acolo : pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Geneza, 3, 19).
Conform DEX, cuvântul frumusețe semnifică „însușirea a ceea ce este frumos”, iar frumosul e definit, poate cel mai potrivit, de Immanuel Kant : „frumosul este ceea ce place în simpla apreciere (nu prin impresia simțurilor, nici printr-un concept)” (subl.în text, cf. Kant, Critica facultății de judecare, Trad. Vasile Dem. Zamfirescu și Alexandru Surdu, B. 1981, pag. 201). Această definiție circulă și sub forma „frumosul e ceea ce place fără concept”, în mod subiectiv (conform și simțului comun din afirmația : „Nu-i frumos ce-i frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”).
Primul vers ― „noi nu vom muri nicicând” ― evocă tot o concepție biblică : cel deja născut nu mai dispare definitiv niciodată întrucât produce urme ale „trecerii” sale și, pe de altă parte, i se va asigura „veșnica pomenire”, prezența permanentă în memoria colectivității. O expresie a acestei credințe a fost recuperată și de filosofii, ei înșiși familiarizați cu tradiția creștină, precum Vladimir Jankélévitch și Paul Ricoeur, primul a conceput un text pe care cel de al doilea l-a așezat ca moto pentru magistrala sa lucrare, Memoria, istoria, uitarea : Cel care a fost nu mai poate de-acum înainte să nu fi fost : de-acum înainte acest fapt misterios și profund obscur de a fi fost constituie un bun al său pentru eternitate (Paul Ricoeur, Memoria, istoria, uitarea, trad. Margareta și I. Gyurcsik, Ed. Amarcord, Timișoara, 2001, p. 7 ; citatul e luat din Vladimir Jankélévitch , L’Irréversible et la nostalgie, Ed. Flammarion, Paris, 1974, p. 275).
Primul vers al Adelei Rachi stabilește și o „regulă formală” pentru întregul poem, poate și pentru cele mai multe din poemele volumului : fiecărui vers îi corespunde un sens comun, aproape autonom, diferit de cele ale altor versuri (despărțite de noi prin liniuțe verticale), în primul vers fiind vorba de o „dovadă” a nemuririi prin persistența țipetelor celor răniți mult timp după încheierea unui război (prin consecințele – nu numai vizual-sonore – ale trecutului în prezent ?). Al treilea vers ― am văzut chipul ― se referă nu numai la versul următor, ci și la tot ce mai e „de văzut”(imaginat) în poem.
”Ratarea de la mijlocul vieții” deschide șirul non-frumuseților despre care va fi vorba în toate versurile, în afară de cele din final : înlocuirea pătuțurilor (care ar mai fi amintit, poate, de frumusețe, cea a nașterii întru ființă), cu „rafturi”, fiecăruia corespunzându-i parcă o altă „ratare” sau doar neîmplinire : Baudelaire și „albatrosul de ghips”, Thomas Merton și „plantele cățărătoare de cameră”. Cele două nume de poeți pot trimite la sursele diferite ale poeziei autoarei, lirica modernă, pe de o parte, respectiv viziunea religios-filosofică a autorului american, pe de alta. Din versurile ce urmează îți dai seama că în niciuna din „surse” nu se găsesc soluții pentru „nefrumusețile” ce sunt enumerate.
În primul din aceste două versuri te întrebi ce-o fi însemnând în poem „albatrosul de ghips”, un obiect Kitsch, folosit ca suport de carte (?) sau o aluzie metaforică (?) pe care și un astfel de obiect l-ar avea, întrucât e greu de imaginat existența unei statuete de ghips care să figureze un albatros. Expresia pare a fi o destituire a unui simbol poetic, făcut celebru de chiar unul din inițiatorii modernității poetice, dar al cărui imaginar poate părea de-acum recuperabil doar muzeistic (ca un vas de ceramică, cândva prețios, acuma spart, în care fragmentele nerecuperabile sunt înlocuite de ghips).
În versul următor, numele celebrului poet și călugăr mistic american este asociat cu o plantă agățătoare de cameră, ale cărei frunze mari cresc din semințele ce călătoresc în pământul din ghivece, așa cum cuvintele se caută unul pe altul în capetele noastre, dar fără satisfacție sau bucurie, poemul reamintind de metaforele antice , îndeosebi logoi spermatikoi, (pronunțare: „loghi spermatiki”), cu sensul de rațiuni seminale (în latină rationes seminales) – care asociaseră deja cuvintele cu tainica acțiune a unor semințe. Dacă depersonalizarea și alegorismul lui Beudelaire par să nu mai fie de acceptat, nici idealurile de contemplare pură și însingurare ale lui Thomas Merton pot să nu mai fie tocmai potrivite. Dar și la acest autor avem două cărți în ale căror titluri e folosită expresia Semințele contemplării (Seeds of contemplation, 1948 ; New Seeds of Contemplation, 1962).
Acum cuvintele-semințe nu mai evocă nimic : îmi pare că nici nu mai sunt, o determină pe eroina lirică să îngenuncheze. În versuri se produce o schimbare de perspective. Eroina lirică, văzută până aici în interioritatea ei, e privită de-acum din afară, ca o siluetă ce-și contemplă umbra. Reproduc articularea remarcabilă a versurilor :
îmi privesc umbra ca pe un animal de pluş
plâng. plânge
faţa ta seamănă cu o statuie
în stradă
trecătorii caută emoţia pură. piaţa e invadată
de oameni.
După cuvintele îmi privesc umbra ca un animal de pluș urmează un vers care unifică perspectivele : plâng. plânge, deși între cuvinte este un punct care le desparte. Privită din perspectiva „umbrei de pluș”, fața eroinei „seamănă cu o statuie”. Specificul ortografic și articularea versurilor devin surse de ambiguitate, întrucât versul e unitar semantic și aici, dar leagă toposuri imaginare diferite : eroul și umbra, plușul și materialul sculptural, camera și strada. Iar oamenii caută „emoția pură” (divertismente pascaliene ? cu trimiteri la același Thomas Merton) acolo unde ea este de neimaginat…, în piețe.
Apoi din nou sunt unificate stări și locuri neasemănătoatoare : plouă. adorm în picioare. Lumina e purificată, pentru a nu mai putea fi aruncată așaa cum te-ai debarasa de ceva deja consumat, tot așa cum se degradeză și alte semnificații care s-au restrâns, anunânțând parcă un sfârșit : puține clopote mai cheamă la rugăciune (aluzie probabilă la raritatea lăcașurilor de cult funcționale ?), iar cele mai multe poduri de pe un râu (ca Chicago?) nu mai îmbrățișează piloni și maluri ci se ridică, lasând să treacă navele care taie în două orașul pentru o cale fără sfârșit. Dar :
nu va mai fi un alt sfârşit
l-ai trăit cu fiecare scrisoare scrisă şi apoi distrusă
repetă după mine:
din frumusețe am venit
acolo mă voi întoarce.
Dacă mai există mesaje (care sunt, de fiecare dată, și un fel de întoarceri) către ceilalți, cei care mai viețuiesc pe meleagurile frumuseții, sfârșitul nu va mai fi, noi înșine fiind deja înscriși „seminal” întru frumusețe.
Compoziția poemului mi-a amintit de structura, aparent simplă, dar ingenioasă și cu un ritm remarcabil, a unei sonate baroce.
