Evanghelia după Matei este o evanghelie preponderent catehetică. Se adresează creștinilor proveniți din rândul iudaismului, însă nu în mod exclusiv acestora. La Matei, Iisus Hristos este, ca în bisericile ortodoxe, Pantocratorul care domnește din înălțime și cuprinde întregul timp – trecutul, prezentul și viitorul. Când îl auzim pe Iisus vorbind în Evanghelia după Matei, îl auzim pe Domnul Bisericii care este mereu prezent „unde sunt doi sau trei adunați” (Mt 18:20) în numele Său. La Matei, Iisus nu este o persoană din trecut care vorbește generațiilor din prezent, ci Învățătorul cel pururea viu și prezent în Biserică. De altfel, între cei patru evangheliști, doar Matei folosește termenul ekklesia, „biserică” (Mt 16:18; 18:17).
Prestigiul Evanghelie după Matei este, în mod incontestabil, generat și întreținut de caracterul ei profund didactic. A devenit cea dintâi evanghelie din canonul Noului Testament întrucât a alimentat apetitul Bisericii pentru a învăța cât mai mult despre (și de la) Iisus Hristos. Relatarea pe care o oferă este foarte bine concepută din punct de vedere metodologic, este meticulos aranjată și foarte îngrijit redată, de aceea a amprentat rapid și adânc memoria Bisericii lui Hristos. Conținutul acestei evanghelii prezintă numeroase indicii că a fost alcătuită de cineva familiarizat cu tehnicile de predare, respectiv cu strategiile de învățare din Israelul de acum două milenii. Tendința autorului de a grupa materialul evangheliei sale în serii de câte trei, cinci, șapte, opt sau zece elemente se observă de-a lungul întregii narațiunii.
Astfel, pentru a putea fi mai ușor de gestionat, dar și pentru a indica împlinirea davidică și avrahamică în Hristos, lista numelor din genealogia inaugurală este împărțită în trei grupuri (a câte patrusprezece generații), ce reflectă tot atâtea etape istorice consecutive de la Avraham până la Hristos (vezi Mt 1:17). Firul narativ al Evangheliei după Matei este întrerupt de cinci mari discursuri ale lui Iisus ce sunt în mod echilibrat amplasate în cadrul narațiunii:
1) Cuvântarea de pe Munte (Mt 5–7);
2) Discursul misionar (Mt 10);
3) Discursul parabolelor (Mt 13);
4) Învățăturile ecleziale (Mt 18);
5) Discursul final împotriva fariseilor (Mt 23), discursul eshatologic (Mt 24), respectiv parabolele judecății (Mt 25).
Întrucât aceste cuvântări au dimensiuni considerabile și întrerup firul narativ, la sfârșitul fiecăreia autorul întrebuințează o formulare stereotipă prin care face tranziția înapoi la narațiune: „când a sfârșit Iisus cuvintele aceastea… (7:28-29; 19:1; cf. 26:1) / de dat învățăturile acestea… (11:1) / parabolele acestea… (13:53).
În cadrul fiecărui discurs sunt observabile tipare similare de organizare a materialului: opt „fericiri” (Mt 5:3-10) rostite în debutul Cuvântării de pe Munte, șapte parabole cuprinse în cel de-al doilea mare discurs (Mt 13:3-50), șapte (sau opt) „vaiuri” profetice (Mt 23:13-36) adresate cărturarilor și fariseilor vremii în discursul polemic rostit în Ierusalim; trei parabole eshatologice (Mt 25:1-46) cu care se încheie cel de-al cincilea și ultimul discurs al lui Iisus din Evanghelia după Matei.
De asemenea, în Cuvântarea de pe Munte (discursul catehetic prin excelență al Evangheliei după Matei, discurs în care Hristos este prezentat ca un nou Moise, și mai mult decât acela, ca unul care desăvârșește, prin învățătura Sa, prescripțiile Legii divine revelate marelui profet al Vechiului Testament), făcând uz de procedee mnemotehnice, evanghelistul grupează materialul în unități ușor de reținut și folosește cu măiestrie mijloace retorice precum repetiția și antiteza: „Fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este Împărăția cerurilor. Fericiți cei blânzi, căci ei vor moșteni pământul. Fericiți cei ce plâng, căci ei se vor mângâia…” (Mt 5:3-10); „Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu ucizi»… Eu însă vă spun: oricine se mânie pe fratele său va fi vrednic de judecată… Ați auzit că s-a zis: «Să nu săvârșești adulter». Eu însă vă spun: oricine privește o femeie dorind-o a și săvârșit adulter cu ea în inima sa…” (Mt 5:21-48); „tot pomul bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele; nu poate pomul bun să facă roade rele, nici pomul rău să facă roade bune” (Mt 7:17-18) etc.
Oricum ne-am raporta față de aceste trăsături speciale ale Evangheliei după Matei, ele descoperă cititorilor mintea extrem de bine organizată a evanghelistului. Reflectă mintea unui cărturar creștin care ține cont de nevoile catehetice ale comunităților bisericești, a unui teolog interesat să compună o narațiune despre Iisus care să poată servi și drept manual sau îndreptar al Bisericii. Atât de evident este interesul catehetic în Evanghelia după Matei, încât unii comentatori biblici (precum Ernst Von Dobschütz, spre exemplu) au văzut în autorul ei un rabbi convertit, care și-a pus darurile intelectuale și duhovnicești în slujba Evangheliei lui Iisus Hristos.
