Ce nu face românul din Canada ca să regăsească gustul de acasă? În România anilor ’70, coceam vinetele pe aragaz, la foc mic, pe niște tăblii rotunde. În Canada mi s-a spus că e mai simplu să le coc la cuptor pe „broil” care imită grătarul. Am urmat sfatul și am obținut niște vinete cu un gust – pentru mine – imposibil de acceptat.
La Montreal am cumpărat niște tăblii rotunde, asemănătoare cele din România. Mașina de gătit era electrică, dar tăbliile au funcționat, am regăsit gustul afumat al vinetelor și, după ce o vreme am folosit tocătorul de lemn din România, am constatat că mixerul electric nu le alterează gustul.
Când m-am mutat în Toronto, tăbliile se învechiseră, dar am cumpărat altele, cu găurele. De ce găurele, nu știu! La vinete, când începe să curgă prin găurele o zeamă negricioasă care, în final, acoperă întreaga mașină de gătit, curățatul ulterior devine un coșmar. Am suportat ani de zile, cu stoicism, sacrificiul curățatului mașinii de gătit, considerând că diferența de gust merita efortul.
Când ai curte, coci vinetele pe grătar și obții gustul visat, dar eu, la bloc, n-am nici curte, nici grătar. Am dorit doar să obțin gustul dorit al vinetelor cu mai puțină muncă. Cineva mi-a sugerat să încerc, în loc de tăblie, o tavă de biscuiți cu margini laterale. Ideea m-a atras, lichidul din vinete va rămâne în tavă, nu va curge pe-afară.
Merg la magazin, cumpăr cea mai mică tavă de biscuiți și mă îndrept cu mașina spre casă. Deodată, din senin, s-a dezlănțuit o ploaie torențială. Am fost încântată: ploaia îmi va spăla mașina, iar eu nu voi fi udată, având parcare interioară!
Cu mașina bine spălată, ajung lângă intrarea în garaj. La Montreal aveam un dispozitiv în interiorul mașinii pe care apăsam și garajul se deschidea. La Toronto am o fișa pe care trebuie s-o trec prin fața unui lector electronic. Am învățat, cu timpul, să poziționez mașina foarte aproape de lector, deschid o secundă geamul automat, activez lectorul, închid geamul și în secunda următoare întru în garaj.
Îndreptându-mă deci spre casă și gândindu-mă la cele două fericiri, una de a avea vinete cu gust ca acasă fără muncă după coacere, iar a doua de a scăpa neudată de norii dezlănțuiți, mi s-a întâmplat ceva asemanător cu fabula lui La Fontaine „La Laitiere et le pot au lait” (Lăptăreasa și oala cu lapte): o lăptăreasă, ducându-se în târg cu o oală de lapte pe cap, visa, fericită, la tot ce va putea cumpăra cu banii câștigați din vânzarea laptelui. Dar, de atâta visat, n-a fost atentă la drum, s-a împiedicat, oala s-a răsturnat și tot laptele s-a vărsat. Așa și eu. Știam perfect manevra mașinii ca să ajung aproape de lector, dar, visând la fericirea de a scăpa neudată, am ajuns cu mașina prea departe de lector. Neputând repoziționa mașina, a trebuit să cobor din ea ca să activez lectorul. Cum era de așteptat, am fost făcută ciuciulete și s-a udat complet și bancheta din față a mașinii, ploaia intrând prin ușa deschisă cât am ieșit și reintrat. După activarea lectorului, poarta garajului s-a deschis și totul a continuat cu bine.
Ploaia m-a făcut ciuciulete, dar am tăviță pentru vinete! Numai că, atunci când am scos-o din ambalaj, am văzut că avea pe el o etichetă cu atenționarea: „Produsul este impregnat cu material antiadeziv și este destinat utilizării numai în cuptor. „Hait, mi-am spus, antiadezivul o fi inflamabil ȋn contact direct cu sursa de căldură!”
A doua zi am cumpărat una de ocazie, fără antiadeziv și, folosind-o, am obținut gustul scontat! În schimb a trebuit să flutur tot timpul un prosop ca să gonesc pe fereastră ( la 38 de grade!) fumul și să opresc țiuitul alarmei de foc declanșată de el!
Așadar, precum grăit-a Lavoisier „nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, totul se transformă„, în nobilul meu demers de regăsire a gustului de acasă, curățatul mașinii de gătit a fost înlocuit cu efortul de a goni fumul pe fereastră. Și chiar dacă mirosul de fum persistă o săptămână, tot merită, salata mea de vinete din Canada este, ca întotdeauna, autentic românească!
desene de Adelaida Mateescu
