Nu prea am avut timp să mă gândesc cum m-am schimbat din cauza pandemiei, fiind foarte preocupată să mă adaptez noii realități.
M-a surprins în schimb comportamentul meu și al părinților atunci când ne-am revăzut după patru luni, în casa copilăriei; ne schimbăm din grijă și dragoste pentru cei dragi. Ne-am privit cu drag și bucurie, dar nu ne-am atins, nu ne-am îmbrățișat, ne-am trimis doar bezele ca într-un film al cărui final se petrece într-o gară și protagoniștii își iau ”la revedere” pe șinele de calea ferată, iar unul din ei se pierde invariabil într-un tren care șerpuiește și intră apoi într-un tunel pe care va scrie imediat THE END.
De mângâieri generoase s-a bucurat doar Bobiță care nu mă mai văzuse de multă vreme și uitase să și latre de bucurie.
Am remarcat că am început să ocolesc trotuarele pline și că prefer să traversez precipitat strada în căutarea unui colțișor izolat. Mă bucură întâlnirile virtuale cu prietenii, dar îmi lipsesc îmbrățișările, întrucât stăm natural la distanță, de parcă acest obicei cotidian a luat naștere de când lumea. Sincer, chiar îmi lipsesc îmbrățișările, fapt pentru care am instituit în famile regula celor zece îmbrățișări zilnice, ca porție minimă de satisfacție.
Mi-am scos toate ținutele de ocazie din șifonier și le-am programat pe zile. Nu pot spune că am reușit să fac același lucru cu pantofii. Recunosc că nu am reușit să port decât o dată pe săptămână pantofi cu toc: mă ucid latent la serviciu, abia aștept să ajung acasă și să-i înlocuiesc cu papuci pufoși.
Am scos paharele de cristal și supiera de porțelan. Le folosesc în fiecare zi cu bucuria omului hăituit care a ajuns în siguranță acasă.
Dar tot mi-e dor de îmbrățișări adevărate. Zilele trecute, pe drumuri șerpuite, sălbatice și singuratice de munte, am îmbrățișat cu forță un copac. L-am strâns în brațe până când scoarța sa tare și rece a părut că se înmoaie și în adâncurile sale a început să bată puternic inima.