MUSICA PURITAS DOMINICA (Albinoni, Adagio în sol minor)

Printre întrebările pe care și le-au pus adesea cercetătorii antichității clasice a fost cea  referitoare la foste valori pierdute în timp, definitiv (sau nu!), despre care știm că au existat,  din referințele autorilor vechi (Strabon, Pausanias, Plinius Maior et caeteri); problema e dacă în general o operă de artă aflată sub pământ sau devenită cioburi ori nici atât,  fiind scrisă,  (mai) e o valoare??? DA, iar acest lucru îl relevă următoarea întâmplare:

Ascultând celeberrimul Adagio în sol minor al lui Tomaso Giovanni Albinoni (1671-1751), ai senzația unui déjà… écouté de când lumea; numai că lucrurile nu stau nicidecum așa. Venețianul, compozitor și violonist, foarte  apreciat de contemporani dar nedorindu-se subordonat cuiva, ajunge pe la 1722 șef al Operei Princiare Bavareze ca un invitat de onoare; bombardamentul asupra Dresdei a ucis nu doar vreo 30 sau 40 de mii de civili într-o noapte ci a făcut praf și pulbere, la propriu, Opera Semper, Biblioteca orașului, arhive  și multe alte obiective „strategice” cultural însă. Ca atare s-a pierdut, distrus adică  și tot ce era compoziție rămasă de la Albinoni și nu numai de la el. Și totuși învinșii au căutat printre ruine dând de câteva file doar cu resturi muzicale. După ce lucrurile s-au mai așezat în Dresda, muzicologul italian Remo Giazotto (1910-1998) a obținut după 1950 de la amintita bibliotecă nobilele rămășițe și,  urmând un alt fragment dintr-o sonată a lui Albinoni (pare-se un trio) ne-a dat Adagio. Cert este că nimic nu e … sigur: discuțiile despre cât a recompus Giazotto și cât a rămas de la Albinoni sunt absolut sterile; aș spune doar că un geniu ne-a fost readus de o inițiativă genială. Contează doar ce auzim azi, căci înainte se pare că această perlă nu fusese auzită de nimeni: avem proba faptului că muzica e singura care poate învinge în și după un război fără să tragă nici un foc și fără să ucidă pe cineva. Altfel spus, chiar dintre ruine o valoare rămâne sau renaște ca valoare. Astfel stând lucrurile, a luat naștere o adevărată întrecere în a da variante; ascultăm întâi Copernicus Chamber Orchestra; apoi varianta lui Hauser, violoncelistul; apoi cea cutremurătoare a organistului Xaver Vernus; apoi David Garrett. Alege fiecare ce simte; probabil toate, căci inegalabilul motiv e același.   În fine, pentru că marea artă nu are limite, precum Canonul lui Pachelbel interpretat de Aphroditeʹs Child, să ascultăm și Adagio în versiunea unui cu adevărat distins  interpret de muzică  ușoară, Udo Jürgens plecat „dincolo” dar în continuare demn de a fi ascultat.

Un comentariu

  1. Fantastica muzica! Redata cu deosebita acuratețe! Interpreți virtuozi și dirijor maestru!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *