Vocea Mai întîi i-am știut vocea ascultată clandestin la Europa Liberă. Nu știam cum arată , mi-l imaginam ca pe un domn impozant, un aristocrat iubitor, cunoscător și judecător de poezie. Dacă, poet fiind, te pomenea Virgil Ierunca la microfon, asta însemna consacrare. Nu numai estetică, ci și, cumva, etică. Pentru că trebuia să îndeplinești cîteva criterii ca să ajungi să fii validat de el. Visam ca, atunci cînd o să-mi apară primul volum, să fac cumva să ajungă la el. Să-mi aud numele și, eventual, cîteva versuri spuse de el. Ar fi fost o minune!
Total suprinzător, minunea s-a întîmplat înainte de a-mi apărea volumul Vară indiană (Albatros, 1984). Am aflat de ea întîlnindu-mă, într-o sîmbătă, în Librăria Universității, cu profesorul meu Simion Mioc. S-a apropiat de mine, s-a uitat în jur, nu ne vedea nimeni și mi-a spus: „Felicitări pentru aseară! ” Nu am înțeles ce era, i-am spus că nu știu ce am făcut aseară încît să merit felicitări…S-a uitat din nou în jur, m-a tras într-un loc și mai ferit, după niște rafturi și mi-a spus: „Ți-a citit Virgil Ierunca o poezie”. Parcă m-a fulgerat ceva…”Da, a spus că e Vinerea Paștilor, Vinerea Mare, și să mai citim și lucruri bune, iată, o poezie de Ioan Morar…a citit-o toată”. Era dintr-un grupaj apărut în revista Amfiteatru. O minune de Paști, pentru mine…Îmi venea să sar într-un picior și să oprrsc lumea pe stradă să le spun că mi-a citit Virgil ierunca o poezie..(Asta mi-ar fi trebuit, m-ar fi înhățat „băieții” foarte repede pentru uneltire împotriva orînduirii socialiste!).
După ce mi-a apărut primul volum, m-am întîlnit pe stradă, pe lîngă Casa Scriitorilor, cu o poetă cunoscută care mi-a spus: „adu-mi mîine un volum cu dedicație pentru Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, plec la Paris, să- le dau și cartea ta.” M-am frămîntat toată noaptea, mă bucuram că, în fine, Virgil Ierunca va avea pe masă volumul meu. Cu toate astea, mă gîndeam, dacă o vor prinde la vamă și vor găsi dedicația, va fi foarte rău pentru mine. Am găsit o soluție mai puțin curajoasă, am scris ca dedicație doar atît „Omagiul și recunoștința autorului” și am semnat-o. Poeta a ajuns la Paris, dar volumul meu, nu, după cum aveam să aflu după 90. Probabil că nu mai prezenta interes pentru „intermediară” în care nu am avut niciodată încredere, nu eram în relații apropiate. Iar gestul ei de a trece clandestin o carte de-a mea la Monica Lovinescu și Virgil Ierunca mi s-a părut ciudat. De aceea și dedicația absolut neutră cu care, la o adică, Securitatea nu avea cum să mă „încercuiască”.
Omul l-am cunoscut mai tîrziu, într-o seară de pomină, acasă la „Monici” cum li se spunea, cu drag, celor doi. Seara este povestită și-n jurnalul Monicăi Lovinescu. Era în vara lui 90, eram mai mulți scriitori din generația mea la Paris, și am fost invitați, toți, vreo douăzeci (cifra e aproximativă), la familia Ierunca acasă. Ajunsesem în Paradis. Și stăteam de vorbă cu vocile cele mai celebre ale culturii române care, acum, ni se arătau în persoană. Un imens privilegiu.
Cînd am plecat spre Paris (cu o bursă UNESCO)am luat cu mine o mînă de insigne și medalii de dinainte de 89, găsite într-un sertar al fostului BTT, unde se mutase revista Cuvîntul. M-am gîndit că poate scot un ban pe ele, la Paris. Cînd am aflat de invitația la familia Lovinescu, am căutat în bocceluța cu medalii, două care să se potrivească. Și le-am luat la întîlnire.
La un moment dat, nu mai știu a cui a fost ideea (poate a regretatului meu prieten Radu G. Țeposu) să-l imit pe Ceaușescu (lucru pe care-l făceam binișor). O scenă demnă de Eugen Ionesco (pe care, împreună cu Țepi, l-am și intervievat atunci, în perioada trecerii noastre prin Paris), vocea lui Ceaușescu în casa Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca.
Am scos medaliile din buzunar și am ținut un discurs în care am oferit Ordinul Meritul Cultural clasa a III-a Monicăi Lovinescu, și insigna de „Prieten al Cărții” lui Virgil ierunca. A fost momentul culminat am serii, s-a rîs în hohote, minute în șir. Cei doi au mulțumit, cu un umor extraordinar (de umorul doamnei Lovinescu știam, dar pe Virgil Ierunca nu-l bănuiam că ar avea atîta simț al comicului). Da, vocea sobră, aristocrată, ceremonioasă a lui Virgil Ierunca a intrat în „convenție” și a făcut glume!
O seară ca un imens privilegiu, una dintre cele mai frumoase seri din viața mea.
