O evocare la Centenar (16 august 1920 – 28 septembrie 2006).
( „Când mă gândesc la Mircea Vulcănescu, scuip pe orice bibliografie posiblă a operei mele literare” (Virgil Ierunca, Jurnal)
Este greu de hotărât cu ce trebuie să începi o evocare memorialistică a cuiva care s-a născut în urmă cu o sută de ani, destinată cititorilor români.
Când, în toamna-iarna anului 1989, cu totul pe neașteptate, s-a petrecut implozia regimului comunist în statele Europei sovietizate, Virgil Ierunca avea șaptezeci de ani, iar de atunci au mai trecut treizeci.
Nu durată lungă este însă responsabilă pentru acest straniu blocaj în comunicarea unor realități pe care le cunoști oarecum, ci desigur uriașa schimbare de paradigmă care s-a petrecut de acum treizeci de ani, și până azi. Și mai precis, prăpastia care s-a adâncit și lărgit progresiv între lumea și problemele ei înainte de acest cataclism, și după el, și felul oamenilor de a o vedea, așteptările și țelurile lor, înainte și după el.
În acea primăvară de grație a anului 1990 n-ai fi avut nevoie să povestești cuiva cine este Virgil Ierunca. Toți românii știau cine este, deși puțini îl văzuseră, în carne și oase, iar aceștia erau în special, scriitori, artiști, care avuseseră privilegiul, sau misiunea, să se ducă să-l caute, la Paris, unde trăia exilat din 1947, ca și aceea care îi va deveni soție și comiliton, Monica Lovinescu, ajunsă acolo la câteva luni după el. Nu reveniseră niciodată în țară, în ciuda tentativelor de a-i ademeni și a soliilor irezistibile trimise de puterea instalată la București. Nume sonore, onorabile, ceea ce-ți îngreunează considerabil sarcina de memorialist. Și nu reveniseră în țară, împiedicați de o intransigență azi stranie și de asemenea incomunicabilă, guvernată de un decalog incredibil, în fruntea căruia se afla o deviză de asemenea absurdă azi : Orice joc cu puterea e culpabil. Mai figurau în decalogul lui împărtășit, și alte formulări de o violență nefirească azi la adresa realitățiilor lăsate acasă, deși tot aici lăsaseră amândoi niște părinți pe care nu aveau să-i revadă niciodată, cum se știe bine azi. Niciun joc cu și nicio înțelegere pentru : destrăbălarea civică, conștiință decorativă, pedagogia uitării, istoria pocitoare, Rusia sovietică -imensul păianjen al istoriei, românii deplasați, românii turciți, „gâdilicii de Curtea veche” cei care alseseră Academia în vreme ce alții aleseseră temnița, românii deplasați, românii turciți etc. Nici chiar pentru Parisul comunizat al lui Sartre pe care-l alesese („mai bine alegeam Madagascarul), Parisul, „devenit mai puțin important pentru sinele lui decât Popârla” . Alegere de care nu putea uita decât scoțând cu frenezie reviste sau ublicând în ele ( Luceafărul, Ethos, Limite, Caiete de dor, România muncitoare, Mele, Ființa Românească, etc. etc. ).
Și totuși, în ziua când au aterizat pentru prima dată pe pământul României, soția lui, Monica Lovinescu, și el însuși, după o absență de patruzeci și trei de ani, când au prezentat, prin ghișeul îngust de la vize, pașapoartele și, mai ales, când le-au fost recunoscute vocile, funcționarii de la Otopeni și-au părăsit cuștile de sticlă și s-au aliniat, cu lacrimi în ochi, să le aducă omagiul și să le exprime, emoționați, gratitudinea.
Se credea atunci fără putință de tăgadă, că libertatea proaspăt dobândită li se datora în chip covârșitor lor. Care prin energia, dăruirea, harul și sacrificiul vieții și carierei proprii, întreținuseră în tot acest timp în țara captivă, speranța. Neavând la îndemână, nici el, nici ea, decât o singură armă : un microfon. A doua zi, curtea de la GDS gemea de o lumea care se revărsa în stradă, pe Calea Victoriei, iar televiziunea, încă unică totuși și încă îmbătrânită în rele, radiourile, presa, uniunile de creație, veniseră la marea întâlnire. Blițurile scânteiau în toate părțile, imortalizând chipuri fericite și lacrimi sincere. Era, desigur, această recunoștință. Dar mai era și faptul că toți eram pătrunși atunci că „nu era puțin lucru să exiști în conștiința Monicăi Lovinescu și a lui Virgil Ierunca”, cum a sunat atunci o vorbă celebră, honi soit qui mal y pense. Erau, pe scurt, cele două cele mai importante figuri ale exilului militant românesc, care supraviețuiseră încleștării pe viață și pe moarte cu regimul prăbușit. Câteva săptămâni mai târziu, zeci de oameni dintre cei care îi însoțiseră prin acest „pelerinaj la locurile sfinte”, sau nu avuseseră privilegiul de a afla despre el decât din ziare, reportaje și filme documentare accesibile mai târziu, își amintesc cum i-au însoțit la aeroport, aruncând pe sub turnicheții de care nu aveau voie să treacă, buchetele de flori cu care veniseră să-și ia rămas bun. Nimeni nu trebuia să-ți spună pe atunci cine este Monica Lovinescu, cine este Virgil Ierunca.
La treizeci de ani distanță, peisajul uman, social, economic, mental din România este cu totul altul. Cititorul căruia i te adresezi este altul. Sensul și valoarea pe care le atribuim azi cuvintelor, lucrurilor și faptelor sunt altele.
Există azi o largă categorie de cititori interesați, informați, pentru care, pe bună dreptate, în primul rând cuvântul exil necesită contextualizări și explicații, ca să nu mai spun despre termenul militant.
Pentru ce a trait Virgil Ierunca în exil între 1947 și 1990, practic aproape întreaga sa existență activă și mai ales pentru ce a militat el și la ce bun ? Ce vrea să spună citatul pe care l-am pus drept motto? Ideea că libertatea în accepția ei camusiană, ca drept de a nu minți, care l-a animat pe Virgil Ierunca, este un bun de valoare, care merită orice sacrificiu, nu mai spune azi mare lucru,nu numai la noi. Toată lumea se îndoiește, din China până în Siria însângerată că ea mai reprezintă mai mult decât o iluzie pernicioasă. Ideea că totalitarismul comunist este unul din marile rele ale secolului a devenit dintr-o certitudine, o afirmație supusă amendării și interogării.
Faptul că un scriitor (Lucian Vasiliu) numește ritualul ascultării celor doi la postul de radio Europa liberă „slujba de seară”, iar un altul vorbește despre ei ca despre „vocile celor care ne-au învățat libertatea la fără frecvență” (Adrian lu Gheorghe), par să țină de o legendă a unor timpuri naive.
Sigur, cărțile lui Virgil Ierunca există, și nu în anticariate. Oamenii nu se grăbesc să se debaraseze de ele, după ce le citesc. Semn, poate, că nu este exclus ca rolul lor de „posteritate contemporană” să devină din nou semnificativ. Sau chiar acela de „conștiință a noastră mai bună” (Ctin Noica), atunci când, generațiile contrariate de intransigența lor, își vor fi sfârșit călătoria aici.
Când vor deveni istorie literară, culturală, politică, și cercetătorii își vor recăpăta capacitatea de a așeza lucrurile în lumina lor optimă. Probabil însă că nu și rolul de a modela spirite.
Deci cum să pledezi azi pentru actualitatea lui Virgil Ierunca? De la ce realitate sensibilă în acest moment poți porni pentru a găsi un canal de transmitere a memoriei sale cu care legătura s-a subțiat treptat, odată cu miracolul din 1989, devenind cu timpul ruptură ? Mai exact, ce din figura sa, memorabilă în absolut, rămâne azi semnificativă ? Ce anume ar putea impresiona în figura lui Virgil Ierunca pe un cititor de azi ? În ce anume s-ar putea el regăsi ?
Răspuns la aceste întrebări nu putem căpăta decât urmărind ce scriu despre el cercetătorii noilor generații. Și sigur, articole, eseuri, studii de arhivă și chiar lucrări de doctorat s-au scris despre el, slavă Domnului. Se vede încă în ele, însă, că nu este ușor să faci compatibilă intransigența din emisiunile lui la Europa Liberă, „Povestea vorbei”, sau „Antologia rușinii”, cu îngăduința față de demisiile trecutului, care domină azi climatul cultural de la noi. Faptul că deși numeroasele lui articole risipite prin revistele exilului, multe de el fondate, nu au fost toate adunate în volume, arhiva sa, cu colecțiile respective, a fost adusă însă în țară și se găsește, bine păstrată, în biblioteca municipală din Oradea e de asemenea un semn că transmiterea mai e încă posibilă.
Celor care au trait, măcar până în postadolescență, în comunism, universul, preocupările, lumea despre care scrie Virgil Ierunca, limbajul și tonul lui, convingerile lui, ne sună încă familiar. Atașamentul lui față de valori spirituale, umane, față de tot ce ocrotește viața și demnitatea omului, valori a căror alternativă nu e alta decât distrugerea, mai exact autodistrugerea vieții, nu au cum să nu rezoneze în mintea cui își pune întrebări și se îngrijorează de soarta oamenilor.
Aceia, care nu sunt cred azi, nici mai mulți nici mai puțini decât acum o sută de ani, nu pot să nu fie receptivi de asemenea la scrisul lui percutant, la poezia de un ermetism sobru, la cultul prieteniei vădit în textele lui, în contrast cu intransigența de care am vorbit. Și poate la desăvârșita lui onestitate intelectuală, la generozitatea cu care s-ar putea spune că s-a risipit, neglijându-și opera, pentru a-și duce războaiele lui religioase împotriva comunismului, la care a aderat fervent pentru o scurtă perioadă, tot dintr-o nobilă neînțelegere : oroarea asasinării cu pioletul a lui Troțki, la sfârșitul lui august 1940, când abia împlinise douăzeci de ani.
Așa cum se spune într-o recentă carte ce se va lansa la Muzeul Național al Literaturii Române, în 25 august 2020, datorată Mihaelei Albu și lui Dan Anghelescu, un motiv temeinic de a-l evoca este acela de a nu ne alinia toți la „voința de clasă a uitării” malefică în sine.
