Şi iată că acest jurnal al despărţirii înaintează în timp până spre clipa în care toţi cei din jurul meu se confruntă cu umbra morţii: un oraş închis, un oraş pustiu, un oraş al groazei ,un oraş al contururilor din care nu a mai rămas decât un labirint de străzi şi de bulevarde, o reţea de semne peste care alunecă soarele pustiitor al anxietăţii. Moartea, cea despre care oamenii aleg să tacă, scrutează pe cei spre care înaintează: sumbră, ea îmbracă haina modestă şi teribilă a fricii ce aduce cu sine izolarea atroce.
În acest oraş care se coboară în decorul funerar al singurătăţii absolute, umbrele pe care le invoc sosesc cu aceeaşi precizie melancolică. Sunetele panicii nu le alungă, iar apropierea spaimei nu le împiedică să fie alături de mine. Şi aceasta poate pentru că eu însumi am trecut, în toate aceste luni, prin ucenicia despărţirii şi a durerii, poate pentru că firele care mă leagă de viaţa celorlalţi sunt din ce în ce mai fragile, poate pentru că pragul dincolo de care se află întinsul fără de capăt înseamnă cu mult mai mult decât drumul ce duce la el.
În cele din urmă, singura confruntare ce contează este confruntarea cu moartea: absentă, dar mereu prezentă, moartea este asemeni acelui oaspete ce se aşază la masă, pentru a aştepta clipa cea din urmă. Oricât de departe am merge, oricât de mult am încerca să privim doar la lumina ce ne înconjoară din sorii de neon ai lumii noastre, ea se va afla mereu acolo, pregătită să ne întâmpine, fără nici un zâmbet şi cu seninătatea aspră a celei care a trecut prin mii de morţi, înaintea morţii noastre.
Această moarte care bântuie, sumbră şi invizibilă, oraşele noastre, această moarte ce coboară spre a întinde linţoliul de tăcere intensă peste zgomotul omenesc, această moarte care îmbracă mii de chipuri, dar este, mereu, egală cu sine, implacabilă, impasibilă, oarbă, această moarte eu am întâlnit-o în minutele în care mama a agonizat, prinsă în braţele mele. Această moarte eu am întâlnit-o şi am simţit pasul ei ce duce spre poarta ce se închide, ca un zid de granit lăsând să se întrevadă seria nesfârşită de ziduri. Această moarte a venit şi a rămas cu mine , această moarte este tovarăşul ce stă alături de mine în lungile mele zile, doar spre a-mi dărui îmblânzirea şi pacea din vise. Această moarte, cu a ei dezolare, o regăsesc la căpătâiul meu, atunci când făptura ei de fum se desface din braţele mele, această moarte o aud în mişcare de roţi a minutelor şi această moarte o privesc în oglinda în care se reflectă propriul meu chip.
Dar, dincolo de moartea ce îşi măsoară singurătatea ultimă, asemeni unui metronom, se află dragostea care nu poate trece , dragostea din care se hrăneşte pulberea de stele a visurilor intense ca nişte coborâri în soarele pe cale de se naşte din nou, înflăcărat şi inimaginabil de tandru. Doar această dragoste poate dărui strania linişte pe care o resimt în lungile seri în care aştept ca duhul ei să se întrupeze din străzi, din ziduri, din umbre, din ecouri şi din lacrimi.
Este strania linişte a celui care, tovarăş cu moartea fiind, este prins în mişcarea iubirii: abisul lasă loc peisajului modelat de dorul nostalgic cu care voi fi, la rândul meu, una. Alături de moarte, dar niciodată topit în golul din care insaţiabila ei singurătate se hrăneşte. Alături de moarte, dar înscris în comuniunea pe care o contemplu în vise şi despre care ştiu că se va preschimba în soarele pastelat ce se va undui, din nou,peste marea de septembrie.
Frica, angoasa, teroarea nu mă mai pot atinge: alături de moarte, caut umbra ei, iar din atingerea ei se întrupează coregrafia de amiază a trandafirilor din grădina noastră. Şi atunci culoarul dorului se deschide, spre a mă îndruma spre pacea amiezii pe care timpul nu o mai poate întuneca: căci fiinţa ei fragilă este gravată, etern, în substanţa de argint melancolic a unei fotografii indepărtate.
