Un citat:
Care este, cert, cea mai veche versiune în limba română pentru rugăciunea ”Tatăl Nostru”? Cum facem această datare?
Din fericire, avem un răspuns cert – singurul cert legat de rugăciune: cea mai veche versiune apare în primul text tipărit în limba română, Tetraevangheliarul slavo-român de la Sibiu (1551-1553). În rest, nu se cunoaşte data traducerii rugăciunii şi nici limba-sursă, pentru că, din ce am constatat, Tatăl nostru a avut o existenţă independentă de textul biblic în care apare. Tetraevangheliarul însuşi are o istorie complicată, aflându-se în relaţie cu Tetraevangheliarul tipărit de Coresi un deceniu mai târziu şi provenind, amândouă, dintr-o traducere făcută cu câteva decenii înainte.
Dumneavoastră ați inventariat peste 200 de forme ale acestei rugăciuni. Cantitativ, cum să apreciem: sunt multe, sunt puține – raportat la intervalul istoric și, eventual, la alta țări (și, mai ales, limbi) care pot servi drept termen de comparație?
Situaţia este oarecum echilibrată, raportându-ne la regiunea noastră şi păstrând proporţiile. Dacă în Occident versiunile traduse din latină apar înainte de anul 1000, decalajul nu e la fel de mare în această parte a Europei: maghiara şi polona păstrează versiuni din sec. al XV-lea, iar retoromana – ca să mă leg şi de spaţiul romanic – abia din sec. al XVI-lea. Nu trebuie omis nici faptul că noi avem o situaţie paradoxală: dacă rugăciunea precedă în general traducerea Evangheliei, la noi Tatăl nostru apare odată cu ea. Putem presupune că a existat ceva înainte, de vreme ce pe la 1500 aveam deja Psaltirea tradusă în româneşte. Desigur, tradiţia biblică este mai bogată în maghiară şi polonă, ceea ce înseamnă că s-au produs mai multe versiuni ale rugăciunii decât la noi. În sec. al XVI-lea avem, practic, trei versiuni primare, din care derivă celelalte şapte, iar după 1600 doar anumite pasaje suferă schimbări. Situaţia se poate explica prin faptul că până în sec. al XVII-lea încă aveam slavonism cultural, iar autoritatea unor personalităţi şi texte din a doua jumătate a sec. al XVII-lea au determinat standardizarea rapidă a rugăciunii. Nevoia de inovare o găsim la Milescu şi mai ales la Dosoftei, amândoi străluciţi traducători şi creatori de limbă, dar în acelaşi timp există şi un respect pentru tradiţie, dovadă că s-au perpetuat opţiunile de traducere din sec. al XVI-lea. Cazul perechii greşalele – greşiţilor e grăitor: ea ar fi trebuit să atragă atenţia revizorilor exigenţi, dar a fost păstrată neschimbată. Este adevărat că periodic s-a încercat înlocuirea acestei opţiuni interpretative cu perechea fidelă originalului datoriile – datornicilor, dar nu a prins. Nu a prins nici pentru că ea nu a fost reţinută în textele de autoritate, cum era Liturghierul. Cum s-ar zice, datina a biruit acribia.
Interviul (din care am citat un mic fragment mai sus) cu IOSIF CAMARĂ – cercetător la Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași și doctor în filologie (2012) cu teza ”Rugăciunea ”Tatăl Nostru” în limba română”. E, de asemenea, membru fondator și vicepreședintie din 2017 al Asociației de Filologia și Hermeneutică Biblică din România” – este publicat în numărul cel mai recent al revistei ”Orizont”.
El poate fi citit (la paginile 5-6 ale revistei) accesând acest link: http://www.revistaorizont.ro/arhiva/aprilie2020.pdf