Scriind acest jurnal al despărţirii, încerc să desluşesc acea muzică a timpului care ne-a însoţit: ea este asemeni unui glob din pomul de Crăciun în care întreaga noastră dragoste a fost inchisă, spre a dura, dincolo de timpul care macină, dincolo de moartea care desparte, dincolo de absurdul care ne ridică în faţă, crenel după crenel, fără de capăt.
Undeva, în acest adânc de sunete ce vine din trecut, asemeni unei madlene armonice, se află stângacele,duiosul, tandrul fragment de teatru televizat pe care obişnuiam să îl revedem, înainte de fiecare an nou, ca parte a ritualului ce ne evoca tihna la care aspiram, amândoi: în “ Visul unei nopţi de iarnă” al lui Tudor Muşatescu regăseam presimţirea fericirii calme şi calde, ca de basm, fericire ce venea din iarnă ca un fuior desenat de hornuri pe cerul încremenit de ger. Era această piesă parte din mica noastră complicitate, parte din micul nostru joc: un prag înainte de anul ce se apropia de noi, un prag înaintea anului pe care îl doream a fi încă un an al dragostei noastre.
Undeva, în acest adânc de sunete din trecut, se află clipele în care, într-o grădină de vară din Bucureşti, ( pe locul ei , astăzi uitat, nu se mai află decât tăcere şi ruină), am admirat coregrafia muzicalului scris de Edmond Deda pe partitura lui Sebastian, din “ Jocul de-a vacanţa”. O dulce naivitate ne inconjura, de parcă între noi şi istoria din jurul nostru se năştea zidul pe care nimeni nu îl mai putea trece. Era aceasta fericirea? Era această încremenire forma în care dragostea noastră naivă se întruchipa? Trecând în noapte, privesc către golul în care stă, mută, grădina de vară care a fost şi din mişcarea de imprecizie a aerului se ivesc siluetele noastre . Tata, mama şi copilul, ca într-un diapozitiv înscris în ordinea anilor duşi, pentru a nu se mai întoarce.
Scriind acest jurnal, ascult, la teatru radiofonic, vocile din spectacolele de atunci: alunecând pe un culoar al memoriei, urc spre acel timp care mi se pare timpul unei vieţi care nu a fost niciodată. Celui de azi, fericirea senină nu i se mai poate înfăţişa decât ca un contur de fum. Celui de azi, adâncit în singurătate şi doliu, doar intunericul nopţii îi mai poate dărui împăcarea, aşezându-l în scaunul de spectator din care poate contempla desfăşurarea de spirite a propriei sale nostalgii. Celui de azi, doar melancolia îi mai poate atinge fruntea, la fel cum mâinile ei diafane mă ating în fiecare vis. Celui de azi, doar amintirea îi mai este tovarăş, pe acest drum care nu face decât să urmeze drumurile care au fost.
Oriunde aş fi, sunt în acest anotimp al dorului şi oriunde aş fi, muzica timpului ajunge până la mine, ca un amestec de şoapte şi de presimţiri. Prin glasuri pot ajunge, din nou, în domeniul în care ea a fost aşezată, spre a aştepta reunirea cea din urmă. Un vis al nopţii de iarnă, dar şi un joc al vacanţei- împăcarea cu viaţa este, înainte de toate, împăcarea cu moartea , căci privirea se îndreaptă spre pragul dincolo de care doar tihna imaterială se întinde, egală cu sine, ieşită din vreme şi neatinsă de îndoială şi de singurătate.
Din cutia muzicală a iubirii răzbat ecourile ce retrezesc duhurile: o incantaţie duioasă şi stângace, asemeni unui vis de nepot în casa bunicilor, fragment din istoria dragostei de dincolo de moarte.