Cum luna mai și-a arătat până acum doar jumătate de chip, precum cealaltă lună, din registrul selenar al Pământului, îmi continui lecturile și căutările, când febrile, când cumpătate, printre șirurile de cărți așezate cuminți pe rafturile bibliotecii. Deși nu caut cu insistență fire invizibile între realitatea de acum și experiențele personale dintr-un atunci stratificat, aparținând intim fiecărui scriitor în parte, coincidențele mă surprind, asemenea unui sunet secund, deloc întâmplător.
În acest registru al providenței am recitit o însemnare a lui Mircea Eliade, din Jurnal (II), datând din mai 1978: „E destul să deschizi un ziar ca să-ți dai seama că suntem condamnați, că – în afară de un «miracol» – nu există soluție. Totuși: oamenii trăiesc și, unii dintre ei, creează. Așa și trebuie. Nu mă refer la cei care se mulțumesc «să trăiască», mai mult sau mai puțin inconștienți de ce ne așteaptă. Singurii pe care-i admir sunt cei care-și continuă munca, și creația, ca și cum lumea noastră ar avea înaintea ei mii de ani de existență și progres.” Mă întreb ce ar fi scris Mircea Eliade în jurnalul ultimelor două luni dacă ar fi trăit recentul timp al izolării și recluziunii colective. Din fericire, ar fi avut nenumărate pretexte pentru exerciții de admirație și de divagație în jurul celor ce n-au contenit să creeze în toată această perioadă, să-și țese cu răbdare nu doar lumea de acum, ci și pe cea din viitor. Cât despre contextualizarea lumii ce va veni, în aria de semnificație a lumii noastre, o idee superbă ce transcende orice condiționări, limite sau determinări materiale și corporale, mi se pare că ea neantizează celebra replică „Après nous, le déluge!”, opunându-i forța unei gândiri de un rar și profund umanism sui-generis.
Un gând al Monicăi Lovinescu, consemnat în Jurnalul anilor 1996-1997, într-o zi de vineri, 16 mai 1997, m-a făcut să zăbovesc mai mult timp în fața miilor de cărți ordonate pe ceea ce se aseamănă cu o imensă tapiserie medievală încărcată de cuvinte și simboluri: „Încă o viață-două pentru a citi totul și-ar fi perfect. În a treia aș… reciti.” Cum ar fi dacă ne-ar dărui ele, cărțile, vieți în plus? Dar dacă e tocmai invers, cititorii insuflând, de fapt, viață paginilor în care-și exprimă dualitatea ființei lor? Poate așa am concepe mai limpede actul recitirii. Dintr-un text al lui Jorge Luis Borges, descoperit cu mulți ani în urmă, mi-a rămas ideea că într-o singură viață citim doar până la o anumită vârstă, după care urmează, cu adevărat, doar recitiri esențiale. În zilele noastre pare destul de greu de urmat calea marelui scriitor, atunci când editurile, revitalizate după o scurtă perioadă de aparent îngheț, își reiau asaltul titlurilor irezistibile. Nu exclud însă posibilitatea ca printre cele inedite să se strecoare opere ale marii literaturi clasice, fundamentale pentru orice edificiu cultural viabil.
Dezghețul nu aduce cu sine doar noi cărți și librării deschise (oare pe când și teatrele?…), ci și speranțe, proiecte, reverii inspirate din amintirile – fotografii din trecut – stârnite de prin cine știe ce arcane ale memoriei recuperate. Într-un alt volum al Jurnalului său publicat în serie, consacrat anilor 1998-2000, Monica Lovinescu își (și îmi) actualizează unul dintre cele mai sensibile locuri de refugiu. Astfel, într-o anume zi de luni, 12 mai 1998, scrie următoarele: „Marea Neagră avea asupra Mediteranei avantajul valurilor. Îmi vorbea toată noaptea. Cel puțin așa o simțeam eu. Pe digul de la Mangalia mi-am inventat primele povești și cele mai împlinite. Cum marea era imensă, eu mă socoteam eternă. Chiar așa să fie sau retușez și camuflez, având nevoie de un paradis la îndemână?” Iată un detaliu pe care nici nu l-am observat pe țărmul pietros și azuriu al Mediteranei, în sudul Provenței, unde doar mici învolburări de apă înspumată se aruncă spre uscat, mistuind calmul larg și impenetrabil al orizontului. Da, avem nevoie de proiecția, fie ea și retușată, a unui paradis spre care să putem evada ca spre o inimă bună și primitoare a pământului ori ca spre o stea călăuzitoare din imensitatea aerului. Iar valurile, în ultimă instanță, sunt ceea ce rămâne după noi, așa cum scriam, cu câteva luni în urmă, în cursul unei anchete culturale din paginile revistei Orizont: Cred că ceea ce va rămâne după noi se va disipa tot așa cum sunetul se topește treptat în undele tot mai stinse ale ecoului, indiferent la iluzoria persistență datorată reflexiei în vreun perete de stâncă.
Mă reîntorc spre jurnalul Monicăi Lovinescu, care mă prinde atât de tare încât adesea mă observ (re)citind dincolo de perimetrul temporal și atât de volatil al notațiilor lunii mai. Temeinică, meticuloasă, cu o disciplină a scrisului demnă de invidiat, admirabila intelectuală și-a rostuit cu generozitate însemnările, făcând „filmul” mental aproape imposibil de întrerupt. Descopăr cu nedisimulată încântare rândurile evocării uneia dintre cele mai respectate personalități de astăzi, datând de miercuri, 5 mai 1999: „O scrisoare foarte emoționantă de la un episcop greco-catolic din Oradea, Virgil Bercea, căruia vreau neapărat să-i răspund mâine. A citit un alt fragment din «Repere» în Vatra și și-a adus aminte cum bunica lui, analfabetă, ne asculta cu nedezmințită fervoare emisiunile. Mi se dăruie, din timp în timp, câte un astfel de rost, pe care știu să-l prețuiesc cum se cuvine.” Nu-mi pot ascunde bucuria, pentru că sunt mulți cei cărora Preasfinția Sa, un om de o bunătate, modestie și generozitate sufletească cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, le-a stat alături în momente emblematice ale vieții lor. Mă număr printre aceștia. Iată un rost (și) al vieții mele, pe care știu să-l prețuiesc cum se cuvine.
Revin la Mircea Eliade, care primise neoficial, în 9 mai 1985, îmbucurătoarea veste a creării Catedrei de Istorie a Religiilor „Mircea Eliade” la Universitatea din Chicago: ,,Îmi dă această veste (pe care trebuie s-o păstrăm secretă până la 30 mai): Președintele, Trustees și Senatul Universitar au hotărât, în unanimitate, să creeze: «Mircea Eliade Chair for History of Religions». Astfel, îmi explică Chris [Gamwell], voi continua să fiu prezent la Universitatea din Chicago. Precizează că este prima dată când se «onorează» astfel un profesor emeritus.” E un moment rarisim și fondator, cu importante consecințe în lumea academică internațională. Fără îndoială, nu am fi avut prea multă știință despre el în absența scurtei consemnări a profesorului, destul de concis, de altfel, în notațiile sale. Cam în sfera aceleiași concizii extreme se înscrie și laconicul text din 27 mai 1984: „Încerc să-mi adun dosarele de lucru pentru vară.” Atât. Dar, dacă ne scoatem imaginația la antrenament, vom vizualiza tot ce se ascunde în spatele unei propoziții doar aparent simple: tensiunea și, poate, presiunea unui Timp măsurat în anotimpuri de studiu (opus ritmului circadian, consumat de mult în unități prea mărunte pentru marile sale proiecte), substanța concretă a materialului ordonat după reguli a căror rigoare doar ne-o putem închipui, energia căutată în efortul încercării, ca premisă și promisiune a unor viitoare plăceri intelectuale. Cât despre plăcerile personale, trăite în preajma jurnalelor, mi le voi oferi în continuare. Mai e încă timp. Luna mai e abia la jumătate.
