Argument: Pandemia declanșată de coronavirus, al cărei vârf se pare că va coincide cu sărbătoarea pascală a anului 2020, a generat mutații majore nu doar în
comportamentul social contemporan, ci și în asumarea sărbătorii.
Pentru prima dată, Paștele / Paștile se petrec cu restricții sociale, culturale, sanitare și,
mai ales, Învierea este trăită înafara bisericii; pentru antropologia culturală,
acest nou tip de sărbătoare, „sărbătoarea în pandemie” va reclama studii aprofundate,
care vor conduce, probabil, la concluzia că anul 2020 marchează un prag
între un tip de sărbătoare ante-covid și un alt tip, post-covid.
Am redat mai jos câteva valori, simboluri, tradiții și asumări ale sărbătorii pascale,
așa cum au fost ele trăite înainte de anul 2020, pentru a avea un termen
de comparație pentru o primă analiză a sărbătorii pascale din acest an.
Un studiu antropologic al sărbătorii pascale contemporane, pluridisciplinar și multifațetat, ar trebui să pornească de la studiile de antropologie religioasă ale lui Roger Caillois – „sărbătoarea, reprezentând un paroxism al vieţii şi contrastând atât de violent cu grijile mărunte ale existenţei cotidiene, va apărea individului drept o altă lume, în care el se simte susţinut şi transformat de forţe care-l depăşesc”[1] și să „aducă la zi” subiectul, trecând, categoric, prin antropologia culturală a lui Vasile Băncilă și inspirata lui observație asupra omului modern care suferă de „impotenţă festivă”[2].
Mutațiile mentalitare generate de fenomenele socio-economice și culturale ale globalizării și informatizării / cibernetizării au condus la o raportare diferită a omului modern față de sărbătoare, comparativ cu societățile premoderne sau tradiționale; asumarea sărbătorii nu mai valorifică acum dimensiunea spirituală a acesteia – echilibrul tripartit al relației individului cu sinele, cu comunitatea și cu divinitatea – ci dimensiunea materială: shoppingul și cadourile, masa de sărbătoare și cheful, odihna sau, după caz, distracția în pseudo comuniuni de tipul mall-ului, clubului, spa-ului sau stațiunii turistice. Sărbătoarea contemporană nu mai înseamnă atât de mult primenire spirituală, cât o binevenită „întrerupere a serviciului” cu o mică vacanță.
Alături de Crăciun și Rusalii – și, mai nou, Sfântă Mărie și Sfântul Andrei – (sărbători însoțite de zile libere oficiale), Paștile configurează un ansamblu de trăiri ce au glisat mult de la sărbătoarea religioasă la cea urbană, devenind prilejul reiterării unor simboluri și acte cu valoare creștină sau populară, dar preluate în modernitate doar schematic, lipsite de conținut. Omului modern nu-i este străin mielul și cozonacul, ouăle vopsite sau slujba de Înviere de la miezul nopții, dar tot mai puțini sunt cei care știu să explice valoarea simbolică a acestora și tot mai mulți sunt cei care ajung să le cunoască datorită unui susținut și deseori agresiv proces de marketing sau inerției unui sistem de raportare la sacru și tradiție („pentru că așa se face, pentru că așa e obiceiul”).
Propunem, așadar, o abordare „update” a sărbătorii pascale, pornind de la valorile și conținuturile religioase ale sărbătorii, dublate de cele ale tradiției populare, dar aducându-le în prezent prin raportarea la fenomenele vii, dinamice, materiale, ale „pieței”, deci, ale societății globalizate. Metaforic, este vorba despre drumul cultural de la mielul de Paști la iepurașul de ciocolată.
Iată câteva repere religioase ale Sfintelor Paști, Paștile Domnului, reminiscențe ale credinței, în sărbătoarea pascală contemporană:
- Paștele este precedat de postul cel mai sever din tot calendarul bisericesc, Postul Mare; Biserica a gândit postul ca o dovadă a virtuții personale și ca un act de luptă împotriva patimilor și poftelor trupești, și, prin aceasta, de relaționare cu Dumnezeu, și a instituit o serie de posturi, de fapt grade diferite ale asprimii postului: postul total au ajunarea, postul aspru (doar pâine și apă), postul comun (cu interdicția oricărui aliment de origine animală) și postul ușor sau dezlegarea (permisiunea consumului de pește). În satul tradițional, ținerea postului era o interfață a raportării omului la divinitate și dovedea o atitudine pietală colectivă și individuală ce ținea de sinceritate, smerenie și bună rânduială: Să țânea postu, tare să țânea, vai, nime nu mânca în casă de dulce. Mai ales postu Paștelui. Și copiii, și bătrânii. Dân prima duminică când să intra în post și până la Paști nu să mai mânca carne deloc[3]; Dă când să băga în post, nu să mânca nimic de dulce, numa pește, că era dezlegare dă Florii, da în rest, post și ajun și mărs la beserică[4]. Așadar, în comunitatea tradițională, postul nu avea nimic în comun cu accepțiunea pe care multă lume i-o dă astăzi, cea de detoxifiere sau pur și simplu de cură de slăbire
- post versus dietă; în satul tradițional, postul era un semn de echilibru nu doar trupesc (se intuia că grăsimile și carnea în exces nu sunt sănătoase pentru organism, dar țăranul român, de cele mai multe ori sărac, nici nu avea mari posibilități sau ocazii de a face excese alimentare) ci și spiritual (ținea de un exercițiu de impunere a voinței personale asupra unor pofte trupești); în modernitate, postul a devenit, sub imperiul sfaturilor numeroșilor nutriționiști prezenți masiv în mass media, dietă, care se finalizează, deseori, prin lipsa echilibrului; anularea acestui echilibru se vede cel mai bine imediat după slujba de Înviere, când ieșirea din post este de cele mai multe ori urmată de, parcă, nevoia de a recupera toată abstinența alimentară din timpul postului, prin consumul excesiv de miel, sarmale și ouă fierte; consecințele sunt două: fie un număr – record de telefoane la 112 pentru serviciul de Ambulanță, fie o creștere semnificativă a consumului de medicamente cu efect digestiv, coleretic sau laxativ
- post versus regim alimentar bio; în comunitatea tradițională, postul alimentar însemna o restricționare categorică a numărului de produse alimentare permise, în ideea de marcare a abstinenței alimentare și trupești. În comunitatea modernă, au fost create substitute pentru aproape orice produs altădată interzis în post, pentru că era de dulce, și s-a ajuns ca, practic, orice produs de dulce să fie înlocuit cu perechea de post: salam din carne – salam cu soia; cașcaval din lapte – cașcaval vegetal; pate din ficat – pate vegetal; prăjituri cu unt – prăjituri cu margarină, chiftele și șnițele din carne – produse din soia etc; mai mult, produsele pascale moderne, oarecum ca reflex al bunăstării cetățeanului și afacerilor sale, înglobează ingrediente care altădată fie erau relativ rare pentru că erau scumpe, fie nici nu existau, dar care, spun specialiștii în metabolism, sunt defavorabile sănătății organismului uman; astfel, cele mai toxice alimente sau ingrediente alimentare se regăsesc cu prisosință în produsele pascale: sărurile nitrice din mezeluri, zahărul alb rafinat, făina albă, sarea iodată, aditivii alimentari (coloranții sintetici, celebrele E –uri)
- dezlegarea la pește era, în satul tradițional, o binevenită întrerupere a rigorii postului, mult așteptată de credincioși, mai ales că odată cu peștele, dezlegarea se dădea și pentru vin; acum, peștele se consumă mai ales pentru că nutriționiștii ne-au învățat importanța acizilor grași omega 3 din untura de pește
- participarea la rânduielile bisericești premergătoare sărbătorii (din timpul postului) și la slujbele pascale a înlocuit, de cele mai multe ori, smerenia din satul tradițional cu o excesivă dimensiune de socializare (a merge la biserică a devenit ceva ce ține de monden, de trend, de etalare a mașinii și a hainelor elegante).
(fragmentul de mai sus face parte dintr-un studiu mai amplu,
„Sărbătoarea pascală: religie, etnologie și… advertising. De la mielul de Paști la iepurașul de ciocolată”,
publicat în volumul Cameliei Burghele – De la vrajă la vrăjeală.
O antropologie a supranaturalului contemporan, Editura Institutul European, Iași, 2017)
[1] Roger Caillois, Eseuri despre imaginație, Editura Univers, București, 1975, p. 206
[2] Vasile Băncilă, Duhul sărbătorii, Editura Anastasia, București, 1996, p. 81
[3] Maria Rablău, Surduc – Sălaj
[4] Gavirilă Gui, Valcău de Jos – Sălaj
