Scriind acest jurnal al despărţirii, mă apropii de umbra ei cu acea delicateţe tandră cu care mă apropii de rochiile care stau, cuminţi şi mute, în şifonier, după ce sufletul ei s-a liberat de trup, spre a se înălţa. Şi fiecare dintre aceste apropieri este o adâncire în marea de parfum pe care o asociez cu dragostea noastră, o mare de parfum a cărei lucire sinestezică îmi aduce aminte de cea din urmă toamnă marină. Nimic nu este schimbat, de parcă ea ar fi doar plecată şi hainele ei aşteaptă să fie îmbrăcate din nou.
Şi poate că, undeva, în acel teritoriu mângâiat de soarele care nu apune niciodată, toate aceste veştminte se unesc, pentru a închipui aura magnetică de care duhul ei este înconjurat, spre a dura în veşnicie. Ceea ce îmi rămâne mie, aici, de partea cealaltă a pragului, este mâna cu care le ating, este privirea cu care reconstruiesc imaginea ei din tot atâtea fărâme, este aşteptarea clipei în care unitatea va fi fost refăcută, sub semnul undei şi a norilor.
Am ales să nu schimb nimic din ordinea pe care ea a lăsat-o, în acest şifonier în care sunt strânşi, ani după ani, asemenea unor flori din ierbar. În fiecare foşnire a hainelor ei, în fiecare cută a bluzelor sau taioarelor, o bucată de timp se află înfăşurată, pentru a dura atâta vreme cât voi dura eu şi cuvintele mele stângace. Am ales să nu schimb nimic din ordinea pe care ea a întipărit-o în casa noastră pentru că în acest desen ce trece peste graniţa morţii îi regăsesc drumurile vieţii ei.
Undeva, se află ea, acea tânără profesoară provincială şi emoţionată, sosită în Bucureştiul de la sfârşit de anii şaizeci, spre a fi alături de soţul ei. Undeva se află ea,acea tânără profesoară pentru care întreaga carieră nu va fi decât o zbatere în căutarea liniştii pe care nu a aflat-o decât prea târziu. Undeva se află ea, acea profesoară ce înaintează în ani fără ca anii să se înscrie pe trupul ei: bătrâneţea fadă şi aspră nu a atins-o şi nu a tulburat-o. Undeva se află ea, acea profesoară care a luptat cu litera stacojie aşezată de comunism pe umerii ei, de neşters şi de neascuns: ea, fiica unui deţinut politic, ea cea obligată să predea rusa, limba pe care o intreagă naţiune o simţea ca pe limba opresorilor noştri, ea, cea care visa să se elibereze, spre a preda limba românâ, atât de iubită. Undeva se află ea,acea profesoară ce a învăţat cu tact generaţii de elevi: un amestec de tandreţe şi de spirit geometric îi definea personalitatea, ca şi cum lumina pe care o radia îndruma, călăuzea şi liniştea. Undeva se află ea, acea profesoara care a fost propria mea profesoară: severă şi îndrăgostită, modelând copilul care eram cu acea căldură tainică de care eu nu voi fi niciodată în stare. Undeva se află ea, acea profesoara al cărei portret de amurg îl păstrez în bibliotecă, regăsind în el frumuseţea ce îmi evocă melancolia şi taina lui Jeanne Moreau, dar şi tenacitatea Sophiei Loren.
Şi toate acestea sunt materia din care se hrănesc visele mele, de parcă toate aceste urme ale ei nu sunt decât aripile cu care mă înalţ spre cerul ce o cuprinde şi pe ea, acum. Este o materie în care stăruie parfumul şi vocea ei , este o materie pe care o simt , palpitând, în substanţa mea nocturnă, inundându-mă cu acel dor de neşters al dragostei, este o materie din care se croieşte pacea pe care o resimt, trecând dincolo de porţile zilei, spre a mă uni cu noaptea, este o materie din care se ivesc rândurile jurnalului despărţirii.
Deschid uşile dulapului şi timpul încremenit în mii de fibre şi de ţesături se desface, eliberând spiritul ei: mâna cu care ating hainele este mâna cu care am mângâiat trupul ei pustiit de moarte. Mână în mână,asemeni unei punţi: duhul ei trece în mine, iar scrisul este vehicolul acestei preschimbări melancolice.
