Luna aceasta se împlinesc treizeci de ani de la nașterea editurii „Humanitas”, un bun prilej pentru părintele- fondator, Profesorul Gabriel Liiceanu, de a ne prezenta un necesar istoric și o evocare nostalgică ( „Povestea insulei Humanitas”, ianuarie 2020 ). La deschiderea cărții, ne întâmpină „privirea mulțumită aruncată peste un drum parcurs”, a căpitanului, aflat pe puntea marelui spărgător de gheață al culturii nouăzeciste, al cărui mers în tăcere pe sub „norii grei ai urei colegiale”, printre banchizele național-comunismului și sloiurile anomaliilor colective, prin șuieratul vituperant și ninsoarea recentă a lozincilor political correctness, ne-a deschis tuturor o cale de navigație. „Am dorit, din prima clipă, să fac să se ivească dintr-un ocean al mizeriei morale o « insulă Humanitas » ( am numit-o „patria mea mică” ), în care am invitat să se așeze acele ființe alese, încrezătoare în valorile eterne ale omenirii, doritoare să slujească prin excelență profesională comunitatea în care trăiau”, ne destăinuie autorul. Traiectul acestei edituri a reprezentat o neobosită muncă de asanare și ridicare a digurilor cărții împotriva valurilor de kitsch, ignoranță și ură din societatea postdecembristă, până la altitudinea „insulei” devenită, treptat, „arhipelag”. Istoria „Humanitas” nu este neapărat mărturia succesului managerial al unei companii oarecare, ci dovedește izbânda uluitorului proiect de elevație a ființei interioare românești, de cultivare, în miezul ei, a seminței europene uitate, capabile să „ducă la acțiune morală” și să rodească, peste generații, o republică. a bunului-simț.
„Povestea” alunecă precum o caldă, dulce-acrișoară aducere-aminte a împrejurărilor și a vârstelor de creștere ale unui brand. Cine s-ar fi așteptat ca, odată cu imprevizibila „schimbare de destin” de la sfârșitul lui ianuarie 1990, atunci când a preluat conducerea fostei edituri „a Partidului”, Gabriel Liiceanu să construiască, în puține decenii, echivalentul unui „Gallimard” autohton, să genereze o undă care „să tranforme decisiv spațiul nostru public” ( Horia-Roman Patapievici ) și să colonizeze alte continente ? Cu un zâmbet amar, directorul rememorează, astăzi, greutățile debutului, vorbește despre „patrimoniul material” moștenit, „mirosind a sărăcie, a partid și a tovarăși”, despre resursa umană precară, despre sediul care îl făcea să se simtă „prizonierul unei rețele invizibile”, așa după cum îi sugera, respectuos, nelipsitul cercetător al Institutului de Istorie al P.C.R, picat în „vizită neanunțată”. Urgențele apăreau, una după alta, asemeni unui lanț de incendii : trebuia compusă o nouă echipă redacțională, soluționate conflicte, purtate războaie pentru calitatea hârtiei și cruciade împotriva piraților ( teancurile de cărți aruncate noaptea de pe ferestrele Combinatului Poligrafic „Casa Scânteii”, pentru a fi vândute dimineața pe Bulevardul Magheru, se înscriau în categoria „premierelor mondiale ale falsificării” ). Ca în orice început, episoadele dramatice alternau cu cele hilare. În noaptea care a urmat fastuoasei inaugurări a primei librării, situată pe Calea Victoriei, teritoriul „vitrinei generoase”, în care proaspetele tipărituri se lăfăiseră într-o „dezordine studiată”, printre „știuleți de porumb aurii, cu boabele mari și arătoase și cu pănușile răsfrânte” a fost vandalizat de „șobolanii din impozantul bloc interbelic” ; stupefiați, membrii boardului iau măsura „purificării radicale”, anume transferul în „Librăria din fundul curții”, aflată la câteva numere de imobil mai departe. Privind retrospectiv, din restriștea „normalității” noastre contemporane, autorul este nevoit să își împrospăteze portretul : „am devenit, de-a lungul anilor, fără să bag de seamă, ceea ce am editat, ceea ce am admirat, ceea ce am lansat” ; cel mai mult, odiseea producției de carte și-a pus amprenta chiar asupra conducătorului ei : „Am ajuns astfel, la expresia afirmării de sine și am descoperit un rost al vieții, altul decât supraviețuirea”, declară el, fără să reușească să acopere cu palma radiația operei sale civilizatorii.
Răsfoind paginile cronicii colective, nu îți este greu să ghicești sacrificiile și tenacitatea care i-au implusionat transformarea, dar și anvergura misiunii. Sâmburele „Humanitas” – și rămășagul existențial al creatorului ei – îl constituie idealul noician al „reconstrucției conștiinței românești colective”, din al cărei trunchi ar putea încolți, la un moment dat, mlădițele mult-doritei „societăți de caractere” – spre care se ridicau, printre altele, speranțele Monicăi Lovinescu. De pe frontispiciul viziunii manageriale izbucnește, deodată, strălucirea conceptului humanitas, veridică Stea Polară axiologică, aflată într-o majuestuoasă conjuncție cu surorile antice „philanthropia” și „paideia” ; ca și în vechime, în jurul humanitas rotește plafonul albastru al perfectibilității umane.
Istoria editurii „Humanitas” cuprinde, în esență, „povestea” dezvoltării și aplicării practice a conceptului cu același nume, la nivelul întregului ansamblu social. Metoda de implementare – mai concret, programul de „educare a virtuților” populației – are în vedere trei direcții : reparatio ( „recuperarea unei lumi din care virtuțile eterne ale umanului fuseseră alungate” ), restitutio ( obținerea adevărului istoric, ocultat, și recuplarea la „genealogia spirituală a Occidentului” ), „dubla aspirație educativă : moral-socială și istoric-culturală”. Performanța Domnului Gabriel Liiceanu și a echipei sale a fost aceea că, depășind frontiera teoretică, au reușit să dea viață acestor principii – prin milioane de cărți, ca tot atâtea raze de luciditate, mesageri ai marilor miracole ale vieții, arme de apărare împotriva insidioaselor „plante ale uitării” ( Pablo Neruda ). În decorul nostru cenușiu, punerea în operă a humanitas a demonstrat cum pot evolua, dinamic, Cunoașterea și Conștiința, completându-se reciproc, cum forța –mysterium a lui cognitio poate aprinde în ființa cuprinsă de isteria actului scânteia reflecției, cu care ar putea să-și regăsească drumul către societalul „Acasă”. Sfidând haosul legislativ și economic, lipsa de interes a decidenților culturali, organizația a rămas fidelă misiunii excelenței și, sub stindardul labor omnia vincit improbus, a ridicat în permanență coloanele – mai bine-zis, arborada – charturilor contabile : colecția „Procesul comunismului” a realizat treisprezece apariții până în 1999, a ajuns apoi la treizeci și șapte, seria „Pași peste granițe” cuprinde astăzi treizeci și unu de autori, iar bilingva „Bibliotecă italiană” se mândrește cu o galerie de patruzeci și trei. Fără să facă rabat de la eleganța costumației grafice, urmărind cu obstinație calitatea mesajului și, mai cu seamă, fără să abdice de la conceptul central humanitas – idee care, prin mijlocirea acestui centru focal – o uriașă lentilă – ne-a străbătut toate straturile „post-tranziției” noastre particulare „de fiecare zi”.
Principalul obiectiv, derivat din cel epistemic, a fost, încă de pe planșeta genetică a firmei, recunoașterea – sau „antrenarea” noiciană – a omului de caracter. Înțeles precum o „constelație benefică” de „virtuți” perfectibile, ca summum al valorilor personale, membrană ontologică „dincolo ( de care ) dispari, îți pierzi coerența, poți deveni orice și vei termina prin a nu mai ști cine ești”, caracterul continuă să fie un must have organizațional. Dintre toți, primii, membrii grupării redacționale s-au autoselectat conform acestui barem ; pe fundația solidă a încrederii și a caracterului ( „singurele trepte pe care, pășind, ai o șansă să descoperi prietenia”, așa cum era de părere Seneca ), cei care au rămas au putut alcătui, în timp, organele unei funcționale learning-community. O mare parte din „Povestea” editurii îi este dedicată, de altfel, echipei, pe care directorul o consideră, alături de prețuirea publicului, „lucrul cel mai frumos” pe care l-a primit înapoi în toți acești ani. Din epicentrul cercurilor departamentale, o cunoaștem, așadar, pe Lidia Bodea, „punctul fix al editurii”, o admirăm, apoi, pe Denisa Comănescu, cea care „a introdus concurența” printre vitezele Grupului, asistăm la ședințe „deturnate” de „pitorescul” Vlad Zografi, urmărim circuitele rețelei de producție, împreună cu Radu Gârmacea, frunzărim biografia unor mari directori editoriali ( Sorin Mărculescu ), participăm la momente tensionate, care relevă neprevăzute fațete caracteriale ale unor angajați „moșteniți” din „fostul regim” ( secretara Ana Dumitru ). În penumbra succesului autorilor „Humanitas” depistăm, la fel de pronunțate, blazonul „excelenței” și caligrafia frumoasă a „caracterului”. De asemeni, Gabriel Liiceanu le compune medalioane aniversare și „oamenilor-carte”, colaboratori sau angajați – și își alege, pentru aceasta, o peniță subțire. Ioana Pârvulescu, acest „Mare copil cultural” care a „reinventat timpul” prin romanele și eseurile sale, impune și prin ineditul viziunii asupra lui Caragiale. Horia-Roman Patapievici impresionează prin „privirea ( dialogală ) intens participativă” folosită în interviul televizual și prin „jocul concret-abstract” din discursul conferențial. În fine, „cel mai spectaculos om”, „zeul întors din exil” Neagu Djuvara, îi trimite, la nouăzeci și șapte de ani, directorului editurii o șturlubatică scrisoare de intenție ( reprodusă olograf ) asupra viitorului său „plan cincinal” de publicații și îi deconspiră dorința ca, la împlinirea centenarului, să se îmbarce pe o corabie cu pânze și să exploreze Oceanul.
Într-o lume care iese, greoi, din hruba întunecată a istoriei, sfâșiată de pofte, rivalități și violență, sufocată de bătăliile supraviețuirii, în micile ferestre ale librăriei „Humanitas” veghează, încă, o lumină. Ea ne amintește că trăim ca să cunoaștem, cunoaștem ca să iubim și iubim ca să ducem, într-o formă sau alta, viața mai departe. Mulțumesc, „Humanitas” ! La Mulți Ani !
