Balzac: mod de întrebuinţare

Pentru cei care nu mai cunosc tihna obsedantă a lecturii romanelor, Balzac este un teritoriu inaccesibil. Paginile sale, pagini care se înlănţuiesc asemeni unui labirint, rămân opace atunci când sunt confruntate cu privirea oarbă a omului ce este doar un prizonier al reţelelor sociale. Imediatul facil nu poate avea acces la durata lungă balzaciană.

Căci Balzac trebuie citit, înainte de toate, prin eliberarea de prejudecăţi, de prejudecăţile ce, transmise tenace, aparţin locului comun al gândirii. Este vorba de acea imagine, redutabilă dar tâmpă, a unui Balzac ce întruchipează realismul şi propune, prin textele sale, un edificiu în care putem regăsi, întreagă, societatea franceză. Este vorba, mai apoi, de acea severitate care, din timpul vieţii sale, a condamnat lipsa de stil şi prolixitatea ca pe viciile ce grevează asupra literaturii sale.

O dată eliberat de aceste idei comune, Balzac devine unul dintre acei autori moderni cu au reuşit să ofere mitului carnea de falsă verosimilitate a ficţiunii. Romanul pe care Balzac îl emancipează este un roman total în care toate genurile fuzionează şi în care asimetria este parte din armonia paradoxală a întregului. Educat de clasici şi contemporan cu romanticii, fără a fi niciodată un romantic, pasionat de observaţie dar locuit de viziuni gnostice, Balzac construieşte, prin “ Comedia Umană”, cel mai vast depozit de mituri pe care îl cunoaşte literatura secolului XIX.

Se află aici un întreg repertoriu din care se hrăneşte nemăsura lui Balzac. Ceea ce pare nelalocul său, din perspectiva purismului calofil, este legitim din unghiul de vedere al acestui demiurg ce a visat totalitatea. Datorăm lui Balzac chipul unui Paris ca întruchipare a Meduzei: fascinant şi mortal, seducător şi carnivor. Pasiunea care îl domină în viaţă pe Balzac trece în textele sale, acolo unde devine o magmă ce se revarsă, imposibil de stăvilit.

Geniul lui Balzac este un geniu privirii care trece dincolo de suprafaţa lucrurilor, spre a atinge miezul de sensuri ascuns. Contemporanii săi nu au înţeles mai mult din ficţiunile sale decât atâţia dintre exegeţii săi. Ambiţia sa nu poate fi încadrată în spaţiul raţiunii diurne. Ea este stigmatul pe care destinul îl întipăreşte pe fruntea naturilor alese: unicitatea lui Balzac face ca orice comparaţie să fie una sterilă şi irevelantă.

Simbolic, în Jacques Collin alias Vautrin alias Abatele Carlos Herrera Balzac a imaginat unul dintre acele personaje ce nu pot exista decât în marginile domeniului mitului. Dincolo de romantism, dar preluând ideea de damnare şi de revoltă, ducând cu sine trena de înger prăbuşit, răufăcătorul lui Balzac este semnul memorabil al acestei vocaţii de mitograf. Aventurile şi metamorfozele lui Vautrin sunt cele ale unui semizeu ce domneşte asupra lumii subterane: imperiul lui este populat de fiinţele pe care le mişcă şi le domină puterea lui teribilă.

Spre acest Balzac ce visează şi scrie cu febrilitatea unui hipnotizat te poţi îndrepta trecând prin porţile literaturii critice ce redescoperă în textele sale energia şi vitalitatea stranie ce îi consumă însăşi fiinţa. De la E. R. Curtius şi Albert Béguin până la Roger Caillois şi Michel Butor, acest Balzac reconstituit temerar are profilul unui Sfinx pe care nu încetăm să îl interogăm.

Asemeni personajului din “ Pielea de şagri”, omul a fost devorat de ambiţia de a deveni. Dorinţele împlinite prin scris i-au fost fatale. Biologia a fost strivită de povara himerelor. Ficţiune a epuizat pe creatorul ei. “Comedia umană” este giganticul monument în care se află, zidit, cel care a fost Balzac.