„Istoria s-a blocat. Nu mai există altceva decât un prezent fără început și fără sfârșit, în care Partidul are întotdeauna dreptate.” (1)
Chiar dacă este precedat de vizionarul „Noi” al lui Evgheni Zamiatin, romanul distopic al scriitorului britanic George Orwell este considerat paradigmatic și trasează coordonatele unui întreg gen literar. Apărută într-o epocă incertă, marcată încă de spectrul celor două războaie mondiale, distopia „O mie nouă sute optzeci și patru” figurează o lume sordidă, în care umanitatea este definită exclusiv prin categorii negative: furie, cruzime, violență, frică, teroare.
Oceania lui Orwell este un pandemoniu al răului, dacă prin rău înțelegem un „exercițiu de putere politică- o impunere a propriei voințe asupra celorlalți printr-o coerciție fățișă sau mascată-pentru a evita dezvoltarea spirituală.” (2) Puterea răului se concentrează în vârful ierarhiei Partidului. Aici tronează nu Fratele cel mare cum ar fi de așteptat, ci câțiva membri ai Partidului Interior. Ei sunt știutorii, marii inchizitori ai lumii distopice, conducătorii din umbră, manipulatorii maselor și reprezentanții puterii autodeterminate. Singurul scop al puterii este autoperpetuarea.
Însemnările zilnice ale funcționarului Winston Smith
În societățile totalitare extraliterare, deținerea unui jurnal intim poate constitui o crimă, așa cum o demonstrează cazul inginerului Gheorghe Ursu, arestat, torturat și ucis pentru imprudența de a critica, în paginile însemnărilor sale private, regimul ceaușist din România anilor ’80. În distopiile literare, statutul jurnalului variază. Spre exemplu, în distopia „Noi”, matematicianul este autorizat să scrie într-un jurnal extim, destinat posterității. Jurnalul este, în acest caz, un instrument de propagandă, o oglindă a ideologiei. Jurnalul extim se convertește într-unul intim și declanșează procesul de individuație care va duce la trezirea conștiinței ereticului.
În distopia orwelliană, însemnările de orice fel sunt interzise tocmai pentru a preîntâmpina apariția morbului îndoielii. Personajul Winston Smith are deja gânduri ostile la adresa autorității atunci când începe să țină un jurnal intim.
„Ceea ce are de gând să facă este să țină, de azi înainte, un jurnal. Așa ceva nu este ilegal- nimic nu este ilegal, din moment ce nu mai există legi-, dar, dacă este descoperit, se poate aștepta, pe bună dreptate, să fie pedepsit cu moartea. Sau cu cel puțin douăzeci și cinci de ani într-un lagăr de muncă silnică.” (3)
În mod normal, această activitate ar fi fost imposibilă din cauza supravegherii permanente prin tele-ecranul nelipsit în locuințele membrilor de partid. Winston Smith profită de o greșeală a sistemului: locuința sa dispune de o nișă în care acesta se poate retrage. Existența unui spațiu privat este premisa necesară pentru nașterea revoltei, însă revolta este ultima zvâcnire a individualității unui muribund. În lumea închisă a totalitarismului distopic, sfidarea autorității este unica formă de eroism accesibilă individului.
Săptămâna de Ură
Schizofrenicul cetățean al acestei utopii negre duce o viață austeră, este supravegheat în permanență, e desolidarizat de colectivitate-un anonim în mijlocul mulțimii, e obișnuit să-și privească cunoscuții/vecinii/soții/copiii ca pe niște spioni&dușmani. Cele Două Minute zilnice de Ură au rolul de eliberare a presiunii, de slăbire a ventilului, de eliminare a energiilor distructive, care altfel ar putea fi canalizate împotriva ordinii sociale. Durata este suspendată, omul devine un exponent al mulțimii dezlănțuite, stările lor de spirit de sincronizează: în primele treizeci de secunde se trezește furia, în al doilea minut ura se conjugă cu nebunia:
„Un extaz hidos al fricii și al dorinței de răzbunare, pofta de a ucide, de a tortura, de a zdrobi capete cu barosul s-a scurs, ca de obicei, prin întregul grup de spectatori ai Urii, ca un curent electric, transformându-l pe fiecare, chiar împotriva voinței sale, într-un dement care se schimonosea și zbiera.” (4)
Săptămâna de Ură este o sărbătoare anuală care joacă un rol similar celor Două Minute Zilnice de Ură. Etapa de pregătire echivalează cu un proiect de nemurire în care se investesc resursele creative și materiale ale tuturor cetățenilor. Sărbătoarea prilejuiește o purificare a spațiului social și o descătușare totală a energiilor, în urma căreia rutina poate fi restabilită fără risc:
„Într-a șasea zi a Săptămânii de Ură, după toate demonstrațiile, discursurile, zbierătele, cântecele, lozincile, afișele, filmele, figurile de ceară, după tam-tam-ul tobelor și ta-ta-ta-urile trompetelor, după tropăielile picioarelor în marș, zuruitul șenilelor de tancuri, huruitul avioanelor în formație strânsă, bubuitul tunurilor- după șase zile pline de asemenea lucruri, când orgasmul general vibra la intensitate maximă și când ura tuturor față de Eurasia se încinsese până la o asemenea stare delirantă, încât, dacă mulțimea ar fi pus mâna pe cele două mii de criminali de război eurasieni care urmau să fie spânzurați în public în ultima zi a manifestărilor, i-ar fi sfâșiat, mai mult ca sigur, în bucăți- exact în momentul acela s-a făcut cunoscut că, de fapt, Oceania nu se afla în război cu Eurasia. Oceania se afla în război cu Estasia. Eurasia era aliată.”
„La fiecare câteva vorbe, furia mulțimii dădea pe dinafară și vocea vorbitorului se îneca într-un urlet sălbatic, animalic, care izbucnea necontrolat din mii de piepturi. Zbierătele cele mai puțin omenești le scoteau elevii.” (5)
Pot fi identificate, prin urmare, două faze distincte ale temporalității lumii distopice: o fază atonă și una paroxistică (orgasmul general), rutina și sacrul.(6) În faza atonă primează munca, datoria față de statul paternal, conduita ireproșabilă etc. În faza paroxistică sunt permise excesele și dezlănțuirile de energie, dar numai atunci când sunt canalizate împotriva dușmanilor autorizați: nemuritorul Goldstein-trădătorul absolut, prizonierii de război din cele două țări care-și dispută, alternativ, statutul de rival al Oceaniei, dușmanul din interior: trădătorul.
Construirea dușmanului
În eseul său cu titlul „Cum ne construim dușmanul”, Umberto Eco constată nevoia ancestrală a societăților umane de a avea dușmani. Figura abhorată a dușmanului are rol de ferment social, contribuie la solidarizarea indivizilor dintr-un anumit grup pentru o cauză comună. Dușmanul este indispensabil construirii unei identități naționale:
„A avea un dușman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci și pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm sistemul de valori și să ne arătăm, înfruntându-l, propria valoare. De aceea, atunci când dușmanul nu există, el trebuie construit.”(7)
În distopia orwelliană, rolul dușmanului este și mai important decât în naționalismele istorice. Hiperlucida conducere din umbră a Oceaniei a înțeles rolul pivotal al dușmanului în societate. În atmosfera unui război perpetuu, efigia dușmanului concentrează energiile distructive ale mulțimii, care altfel s-ar fi dispersat, generând haos în interiorul cetății.
Dușmanul reprezintă alteritatea radicală. Emanuel Goldstein este un astfel de dușman construit: e Dușmanul Poporului. El întrunește elemente ale străinului dușman (hospes hostis) dintotdeauna: are o figură de evreu, o voce behăitoare și o figură monstruoasă care incită la ură și dispreț:
„Lui Winston i s-a crispat diafragma. Ori de câte ori vede chipul lui Goldstein, îl încearcă sentimente amestecate. Fața aia prelungă și osoasă, de evreu, cu o coamă de păr alb, ca o aureolă, și bărbuța ascuțită, ca de țap. O figură inteligentă și totuși eminamente demnă de dispreț: poartă o pereche de ochelari proptiți în vârful nasului, care îi dau o înfățișare de prostie senilă. Seamănă cu o oaie și chiar și în voce are niște inflexiuni care aduc a behăituri.”(8)
Alteritatea fizică este secondată și amplificată de alteritatea etică. Goldstein este disprețuit pentru că este altfel, e „primul trădător, cel dintâi care a pătat puritatea Partidului” (9) este un eretic și un apostat care amenință integritatea întregului mecanism social.
Tehnologia-instrument al puterii
Așa cum aflăm din Cartea lui Goldstein și din discursul lui O’Brien, progresul tehnologic a fost oprit în Oceania. Excepțiile țin de domeniul războiului-singurul autorizat să continue cercetarea. În alte domenii, cercetarea științifică este proscrisă. Societatea distopică este una paradoxală: tehnologia este avansată, dar populația trăiește la limita subzistenței, fără să beneficieze de confortul și eficiența mașinii. Partidul utilizează tehnologia în două scopuri: fie pentru a controla societatea, pentru a-i spiona pe indivizi, fie pentru creșterea mizei&prestigiului războiului neîntrerupt cu celelalte organizări statale-Eurasia și Estasia.
Invențiile imaginarului distopic, aparate și mașini, corolar al progresului tehnologic, fac notă discordantă în cotidianul cenușiu al funcționarilor Partidului, în interioarele minimaliste, în contextul unei economii a lipsurilor și a penuriei generalizate. Un funcționar al Partidului dispune, în mod obligatoriu, de un tele-ecran, dar, de cele mai multe ori, îi lipsesc obiecte de strictă necesitate, cum ar fi o lamă de ras. Simbolurile eficienței lumii moderne sunt resemantizate în distopie: ele devin instrumente ale puterii.
Fratele cel Mare
Pentru Partid, Fratele cel Mare este un instrument eficient de manipulare a maselor prin inducerea sentimentului de control permanent: FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE. Pentru funcționarii Partidului Exterior, Fratele cel Mare este un simbol al sacrului, care suscită sentimente ambivalente de venerație și oroare, de iubire și de frică:
„Figura cu mustață neagră te privește insistent de sus în jos, de la orice colț de stradă mai mare. Și pe fațada casei de vizavi este una. FRATELE CEL MARE STĂ CU OCHII PE TINE- zice textul, iar ochii negri scormonesc adânc în ochi lui Winston.”
„Trebuie să-l iubești. Nu ajunge să i te supui. Trebuie să-l iubești.” (10)
Doar membrii Partidului Interior știu adevărul despre Fratele cel Mare, însă ei sunt beneficiarii direcți ai puterii. Liderul societății distopice se înscrie în panoplia salvatorilor magici (11) inexistenți, inventați de conducerea oligarhică tocmai pentru a încorpora un ideal uman altfel intangibil. Un afiș, o mașină și o noțiune abstractă: Fratele cel Mare, Marele Binefăcător al lui Zamiatin sau chiar Dumnezeu din „Povestea slujitoarei” sunt personaje învestite cu toate atributele sacralității: infailibilitate, invincibilitate, ubicuitate. Menirea lor este să funcționeze ca un receptacul al energiilor maselor și să genereze supunere, umilință, frică. Prin inventarea unui lider, colectivitățile oligarhice evită capriciile unui conducător autoritar susceptibil de a-și dori puterea absolută în beneficiul propriu. Lumile distopice au învățat lecția totalitarismelor istorice. O dictatură este, de cele mai multe ori, dependentă de un dictator și se va prăbuși inevitabil împreună cu acesta. Totalitarismul distopic își construiește liderii tocmai pentru a menține un anumit status quo, pentru a întrerupe ciclul natural al ascensiunii și al descendenței civilizațiilor, pentru a decreta sfârșitul istoriei și pentru a instaura definitiv epoca prezentului etern al terorii.
1) George Orwell,”O mie nouă sute optzeci și patru”, p. 195
2)M. Scott Peck, „Psihologia minciunii. Speranța de a vindeca răul uman”, București, Curtea Veche, 2012, p.85
3)George Orwell, op.cit., p. 23
4)Ibidem, p. 32
5)Ibidem, pp. 223-225
6) Am preluat sintagmele de fază atonă și fază de paroxism din analiza pe care Roger Caillois o face societăților totemice. Vezi Roger Caillois, Omul și sacrul, p. 156
7)Umberto Eco, Cum ne construim dușmanul, p. 10
8) George Orwell, op.cit. p. 29
9) Ibidem, p. 29
10)George Orwell, op.cit., pp. 18, 347
11)
Vezi Erich Fromm, Frica de libertate