În codul eroismului homeric, Paris e un marginal, la mare distanță de virtuțile războinice ale lui Ahile, al cărui ucigaș nevrednic este, ale lui Menelau, a cărui soție o răpește, sau ale lui Hector, mereu nevoit să-l îmboldească să se întoarcă la luptă. Ca erou atipic, are însă în comun cu alți eroi atipici, ca Iason diplomatul și Perseu magicianul, o relație specială cu femeile, zeițe sau muritoare. Lor le sunt îndatorați acești eroi pentru aproape tot ce reușesc […].
Cea mai populară reprezentare a Elenei este reîntâlnirea ei cu soțul Menelau. […] Sunt și multe vase, ai căror autori văzuseră poate piesele lui Euripide, vase unde, la vederea Elenei, Menelau își aruncă sabia, dar păstrează scutul. Ciudată este coregrafia amorului! Dar, dacă sabia e simbolul falic, ce este scutul? Contractul marital? Cardul de credit?
Pe un kratér apulian clasic târziu, azi în Atlanta, vedem scena în care Menelau, cu sabia în mână, vrea s-o pedepsească pentru infidelitate. Ea, care, pentru orice eventualitate, căutase protecție lângă statuia Atenei, îl face să se răzgândească, aprinzând din nou pasiunea în el prin simplul gest de a-și descoperi fața, arătând un chip monumental de mofluz. Dar, se pare, exact asta îi plăcea lui Menelau.
Homer face un efort constant, dar discret, de a compensa fără a justifica lașitățile și nebuniile erotice ale lui Paris. Pentru asta, el aduce, când găsește un prilej potrivit, vorba de virtuțile lui războinice, ca pentru a se disocia de critica ascultătorilor, pe care o anticipează. Paris este, de altfel, singularizat (într-o gradație a frustrării publicului) și prin faptul că este singurul troian din Iliadacare rămâne în viață după ce a rănit luptători greci de prim rang. Cititorul – și, din ce văd, și cercetătorii de azi – îl detestă pe fandositul prinț.
(Cătălin Pavel, Arheologia iubirii. De la Neanderthal la Taj Mahal, București, Editura Humanitas, 2019, p.114 și pp.118-119)
