Am avut nevoie de treisprezece luni ca să finalizez lectura din „Lupta mea”- una din cele mai intense experiențe din viața mea de cititoare. Șase volume, 3930 de pagini, 450.000 de exemplare vândute în țara natală, unde se estimează că un norvegian din zece ar deține această carte. Am citit și alte cărți în răstimpul acesta, dar „Lupta mea” mi-a dominat gândurile și m-a făcut inaptă pentru ficțiune. Romanul lui Karl Ove Knausgård e un experiment, în care cobai e chiar autorul: literatura ca experimentum suitatis.
„Lupta mea” este un fenomen literar, un roman total care scapă rigidității oricărei clasificări: este, deopotrivă, o autobiografie acronică, în care eul e demitizat, un jurnal intermitent, o oglindă hiperlucidă așezată în fața unei vieți, a unei istorii personale veridice, dar nespectaculoase, o dare de seamă despre lumea contemporană, o meditație resemnată despre fragilitatea sensului, despre condiția umană, despre glorificarea cunoașterii și despre nostalgia simplității, despre răul latent pe care îl refulăm fără să-i anticipăm ineluctabilele consecințe. E romanul fiului care se transformă în tată, la fel cum e romanul unui cititor&scriitor. Karl Ove Knausgård va fi, pentru literatura secolului XXI, ceea ce a fost Proust pentru literatura secolului trecut.
E greu de înțeles scandalul care a însoțit publicarea fiecărui volum al „Luptei mele”. Furia și iritabilitatea unui tată, masturbările și ejaculările precoce ale unui adolescent și atracția lui față de o nimfetă de treisprezece ani, bețiile și violența masochistă- nu sunt evenimente care să (mai) șocheze în sine. Literatura nu este un spațiu aseptic al moralității intacte și al pudibonderiei mic-burgheze. Karl Ove Knausgård nu mizează pe elementul șoc și e departe de scrierile dezinhibate ale lui Henry Miller, Philip Roth sau Michel Houellebecq. Atunci de unde vine caracterul scandalos și toată publicitatea negativă care însoțește aceste volume? Singurul aspect imputabil romanului este anularea limitelor invizibile între spațiul privat și spațiul public, impietatea, desfacerea lui intimus, a ceea ce e prin definiție ascuns, prin transformarea lui în ceva public, vizibil, accesibil oricărei priviri curioase. Consecințele sunt impredictibile: socialul invadează spațiul privat, maculând viețile familiei, precum și ale tuturor cunoscuților evocați cu numele lor adevărat.
Acest roman se face vinovat de încălcarea pactului literar, dublată de încălcarea pactului autobiografic. Ceea ce scrie Knausgård nu este nici literatură, nici autobiografie. Actul de a scrie modifică substanța lumii, dă formă informului, transformă ființele vii în personaje și acțiunile lor arbitrare în gesturi reverențioase, adânc semnificative. Referentul nu e nici imaginația debordantă a scriitorului, nici lumea abstractă a cunoașterii sau cea fascinantă a literaturii, ci viața trăită, cu meteorologia și cu natura ei, cu stările volatile ale individului, cu senzațiile sale inefabile care trebuie captate și inserate într-un scenariu coerent.
Sinceritatea (întotdeauna relativă) ține de atenția specială acordată eului, de congruența între scriitură și viziunea asupra lumii. Punctul focal al celor șase volume este transgresarea limitelor spațiului social (acel „noi” al părților eseistice din roman), desconspirarea superstițiilor/clișeelor/atavismelor care îl compun, precum și restabilirea sistemului de coerențe echivalent cu împlinirea în plan personal. Actul de a scrie este unul solipsist, prin care eul își apropriază lumea, pentru că „nici viețile noastre nu înseamnă nimic dacă le despuiem de percepțiile pe care le avem despre ele.” (vol. VI, p.848) Literatura reinjectează dimensiunea fluidă a trăirii cu sens, un sens imanent, care sfidează normele lumii sociale, ale istoriei, ale umanității generice.
În termenii lui Erich Fromm, cartea pune problema unei eliberări de sub o dominație tiranică. Relația cu tatăl este una kafkiană. Knausgård scrie ca să se elibereze, scrisul e când mântuire, când damnare. Moartea tatălui îl eliberează aparent din lanțurile constrângătoare ale autorității externe (tatăl), dar eliberarea e iluzorie, pentru că lanțurile sunt în propria conștiință (autoritățile interiorizate). Constrângerilor interioare li se adaugă presiunea resimțită din partea autorităților anonime: cititorii, prietenii și cei din familie surprinși în carte, imortalizați fără voia lor, criticii literari/opinia publică (autoritățile anonime).
***
E ceva cu norvegianul acesta. Începutul romanului autobiografic e cel mai răvășitor pe care l-am citit vreodată. E descris momentul în care viața se desprinde de un trup care tocmai a murit. Trupul tatălui. Fără efuziuni, fără sentimentalism. Nu din dorința de a epata morbid. Moartea e un proces firesc de reificare, o golire a recipientului de tot ce era viu în el, o întoarcere a organicului la anorganic.
Rolul scriitorului este să aducă la suprafață conținuturile refulate&tabuizate ale inconștientului colectiv. Moartea este refularea absolută în societatea occidentală. Nu ideea morții e refulată, ci moartea corpului, moartea fiziologică, moartea ca descompunere, domeniul grotescului, al terorii de a fi. Se naște, astfel, această ambivalență suspectă pe care o constată Knausgård. Pe de o parte, moartea e pretutindeni. E omniprezentă, e intens mediatizată. E ostentativă, exhibiționistă și inofensivă. E subiectul zilei. Al fiecărei zile. Pe de altă parte, moartea rămâne un tabu, un teritoriu afiliat sacrului prin respectul și oroarea cu care este perceput de către spectator. Individul este încremenit în condiția de spectator al morții celorlalți. De altfel, moartea este întotdeauna a celorlalți. E alteritatea radicală. Freud credea că omul e incapabil să-și conștientizeze propria moarte.
„În clipa în care viața părăsește trupul, el aparține de-acum morții. Lămpile, valizele, covoarele, clanțele, ferestrele. Pământurile, dâmburile, pâraiele, munții, norii, cerul. Nimic din toate acestea nu ne este străin. Suntem în permanență înconjurați de obiecte și fenomene care țin de lumea morții. Totuși, puține lucruri ne stârnesc un disconfort mai mare ca vederea unui om cuprins de ea, cel puțin dacă e să judecăm după eforturile pe care le depunem pentru a nu lăsa cadavrele la vedere.” (vol.I, p. 8)
„Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine. […]Aceasta este perspectiva din care trebuie să apreciem rolul extrem de ambiguu pe care l-a căpătat moartea. Pe de o parte, ea e peste tot, suntem inundați de știri despre morți, de imagini ale morților; pentru moarte, în privința asta, nu există limite, este impozantă, omniprezentă, inepuizabilă. Dar aceasta e moartea ca reprezentare, moartea fără trup, moartea ca idee și imagine, moartea ca spirit. […] Pentru noi totul a fost întors cu capul în jos, pentru noi realul este ireal, irealul, real. Iar moartea- moartea este ultimul lucru grandios care ne depășește; de aceea trebuie ținută ascunsă. Poate că este dincolo de nume și de viață, dar nu este dincolo de lume.” (vol.I, p.232-233)
Atracție morbidă și fascinație a numinosului, moartea e marota omenirii desacralizate.
***
E ceva la Knausgård. Felul marginal în care se raportează la feliile sale de realitate. Poate dezinvoltura cu care vorbește depre beție și blackout, despre constrângerile vieții de familie, despre lupta neîntreruptă a scriitorului cu demonii scrisului, cu sensul care trebuie fasonat în permanență. Scriitorul își scrie viața, își construiește povestea, în timp ce alții o trăiesc pur și simplu. Pentru ceilalți, sensul e acolo, Nu trebuie căutat. Fericirea la fel. Numai cel blestemat să scrie trebuie să lupte. „Lupta mea” e lupta scriitorului – cel condamnat să înoate împotriva curentului- cu materialul brut al propriei vieți, care trebuie supus alchimiei creației.
***
Prima carte pe care o citesc cu adevărat (singura pe care o suport, deși am citit constant) după mai multe săptămâni este al doilea volum din romanul autobiografic al lui Karl Ove Knausgård.
„Probabil mă îndreptasem în această direcție bâjbâind, fără ca gândurile mele să prindă de veste, și apoi în viața mea au apărut cărțile acestea, mi-au fost practic vârâte sub ochi, și ceva nou mi-a devenit clar. Așa cum se întâmplă întotdeauna cu cărțile care ni se par hotărâtoare, ele dădeau glas unor lucruri care pentru mine fuseseră doar intuiții, senzații, percepții. O durere surdă, o nemulțumire mocnită, o mânie înăbușită, nedefinită. Dar nicio direcție, nicio claritate, nicio rigoare”. (vol.II, p.133)
Au fost săptămâni întregi de lecturi frustrate&ratate până l-am redescoperit pe Karl Ove Knausgård, care m-a recalibrat emoțional și intelectual. Mi-am recăpătat, cu el, puterea de înțelegere și compasiunea de cititor implicat. Prima parte a acestui roman/eseu/jurnal are în centru problema morții, refularea și tabuizarea ei în lumea recentă. Moartea ascunsă, frica aceasta nenaturală de biologic, este dublată, în mod bizar, de o ubicuitate a morții-spectacol, a morții difuzate incontinent în spațiul media ca răspuns la nevoia acută de grotesc și exhibiție a spectatorului anonim. E demontată, bucată cu bucată, imaginea scriitorului voluntar, stăpân pe situație. Scrisul e marota exasperantă care îi domină tiranic existența și provoacă frustrare în celelalte compartimente ale vieții scriitorului: familie, relații sociale etc. Alte teme: copilăria ca vârstă în care sensul este prezent, este un dat, la fel ca frica și rușinea. Maturizarea și cunoașterea elimină această prezență firească a sensului, familiarizează, abstractizează și confiscă/personalizează lumea extranee („…nu mai e nici un singur lucru pe lumea asta pe care noi să nu-l fi atras în universul nostru și, astfel, să nu-l fi impregnat cu umanitate: pe aici a trecut mintea noastră”-vol.II, p. 105; „Înțelegem tot, pentru că am transformat totul în noi înșine”), determină impresia de curgere fluidă și nestăvilită a timpului.
Maturizarea echivalează cu volatilizarea sensului prin cunoașterea abstractă, conceptuală a lumii (cunoașterea paradisiacă a lui Blaga). Knausgård distinge copilăria de maturitate prin raportarea la un sens al existenței. În copilărie, sensul e imanent. E acolo, nu trebuie căutat. Fiecare experiență e nouă și proaspătă. La maturitate, sensul e transcendent. Trebuie obținut. Există o luptă, la finalul căreia sensul poate fi câștigat, însă numai temporar. Lupta e sisifică.
***
Cred că știu de ce „Lupta mea” e singura lectură suportabilă. Nu am impresia (insuportabilă câteodată) că citesc literatură, că cineva îmi vinde o arhitectură elaborată și frumos ambalată a fanteziei sale. Karl Ove Knausgård mi-a retrezit foamea de o literatură a autenticului, o literatură reîntoarsă la mecanismele ei simple: scrisul ca înțelegere a sinelui și a lumii, o formă alternativă de înțelegere, care nu implică excesiv nici rațiunea, nici subconștientul.
Pe Philip Roth și pe Karl Ove Knausgård îi unește o anumită suspiciune a publicului cititor. Amândoi sunt suspectați că ar scrie ficțiune autobiografică. Diferența este semnificativă. În timp ce Philip Roth mărturisește, în repetate rânduri, că filonul autobiografic este deturnat în roman, că romanul este, de fapt, o pseudobiografie, o contraviață, la Karl Ove Knausgård nu există această dezicere permanentă de realitatea propriei vieți. Romanul este, în cazul norvegianului, o aplecare asupra vieții trăite, nu inventate. Nevoia de a scrie este una irepresibilă. Scrisul nu are altă miză decât regăsirea sensului- temă majoră a celor șase volume. Sensul este un dat în copilărie, în iubire, în paternitate, dar e un dat condiționat și temporar. E echivalent cu fericirea și cu intensitatea vieții. Cunoașterea (nu doar cea teoretică, ci și cea empirică, necăutată, neasumată) falsifică și destramă sensul. Lumea modernă e o lume desacralizată, pe care omul și-a pus, din păcate, amprenta: „nu mai e nici un lucru pe lumea asta pe care noi să nu-l fi atras în universul nostru și, astfel, să nu-l fi impregnat cu umanitate: pe aici a trecut mintea noastră”. Romanul lui Karl Ove Knausgård alunecă, insesizabil aproape, de la narațiune autobiografică la meditație despre meandrele rutinei și mecanismele scriiturii/eseu despre cunoaștere, umanitate, fericire, sens etc.
***
Karl Ove Knausgård sunt eu. Aroganța, masca socială care ascunde complexele, nesiguranța, sindromul impostorului- toate sunt și ale mele. Regele aproximărilor sunt eu. Nici mie nu mi se deschide poezia. Mi-am antrenat, și eu, gândirea pe realitatea de gradul secund al cărților scrise de alții. Sunt imună la propria mea realitate impenetrabilă, pe care nu o înțeleg adecvat. Am, și eu, toate motivele din lume pentru a fi fericită, dar de cele mai multe ori sunt indiferentă, amorțită, apatică. Tânjesc după aprecierea celorlalți, iar validarea lor îmi este indispensabilă: „Nu voiam decât să fiu un om decent. Un om bun, sincer, integru, care să-i privească pe ceilalți în ochi și pe care toată lumea să știe că se poate baza.” (vol. II, p. 172)
***
Karl Ove Knausgård. Volumul cinci, aproape de final. Literatura ca experimentum suitatis. Încep să înțeleg de ce nu mă pot desprinde de carte. Literatura e un mod de a vedea lumea, de a simți, de a defini precis interiorul și exteriorul, interiorul care se varsă în exterior, exteriorul care invadează interiorul. Literatura e calea lucidității, a aproprierii senzațiilor, gusturilor, mirosurilor care redeschid lumi, creează fisuri în coaja memoriei. Literatura înglobează totul, e filozofie și sociologie, e istorie și psihanaliză, e peste toate astea, e jurnal și carte a vieții, e fals îndreptar moral și debușeu al întunericului din noi. Literatura e incizie în carne vie. Fiecare gest trebuie consemnat. Fiecare stare, senzație, clipă trebuie prezentată lucid, nu neapărat analizată.
Corolar
„Spiritul timpului vine din afară, dar lucrează înlăuntrul nostru. În fața lui suntem egali, însă el nu e același pentru toți.” (vol. III, p. 10)
„Trebuia deci să trec dincolo de suprafață, dincolo de ideologii, de care nu ne putem apăra decât insistând pe propria noastră experiență din realitate și nu negând-o, pentru că noi facem asta tot timpul, negăm realitatea trăită în schimbul realității învățate.” (vol.VI, pp. 873-874)
Percepția noastră asupra lumii este viciată de zeitgeist, de spiritul și mentalitatea societății în care ne-am născut. Scrisul este un act subversiv, prin care sunt desconspirate toate adevărurile sistematic ocultate de către societate. Un rol al scriitorului este să distileze fragmentele de realitate la care are acces, să le epureze de toate influențele vieții sociale, să denunțe tabuurile (cel mai sensibil: moartea), să purifice materialul brut al vieții trăite, transformându-l într-un produs secundar relevant: literatura.
Mobilul scriiturii este dorința de adevăr. A scrie echivalează cu a produce sens. Sensul este o supratemă a celor șase volume. „Cu sens, fără sens, cu sens, fără sens, acesta este râul care se scurge prin viața noastră și creează tensiunea ei inerentă.” (vol. III., p. 15) În copilărie, sensul e imanent, spontan, nu trebuie căutat, e deja acolo, în privirea neprihănită a copilului, în voracitatea cu care experimentează lumea, fără distanță, fără mediere. Pentru adult, sensul este transcendent și intermitent; el trebuie cucerit. Nu i se dezvăluie plenar celui care trăiește. Căile de obținere a sensului sunt, pentru Knausgård, iubirea, paternitatea și scrisul. Câteodată beția. Intenția autorului este de reînvestire cu sens a cotidianului, a banalului, a lentorii existenței. În acest scop sunt iluminate zonele mai puțin vizibile ale existenței: spațiul privat, cu distanța minimală între eurile concurente, cu exasperarea de a fi părinte, cu tangajul între tandrețe, măcinare și vină.
***
Există cărți esențiale pentru că știu să-ți convertească intuițiile în cuvinte, pentru că dau glas și corp unor frânturi de gânduri răzlețe, care altfel ar fi rămas în stadiul de potențialitate, de pregândire, de latență. Există însă și cărți care dau glas unor intuiții pe care nu le-ai avut niciodată. „Lupta mea” le face pe amândouă.
