Nici un pic de praf nu se află în Podul cu vechituri, cum se numește recenta carte a lui Dan C. Mihăilescu. Fiind, la origine, cronici radiofonice, în buna tradiție interbelică a unui Arghezi, Noica, Vianu, textele publicate acum depășesc limitele genului, pentru că sunt și un fel de jurnal (cu precădere de lectură), și legate de ceea ce autorul socotește a fi paseismul său. Nu numai arheologie literară, ci și arheofilie.
Cartea e plină de prospețime critică, în ciuda faptului că subiectele alese sunt, de cele mai multe ori „lucruri vechi”. Vechiul, așa cum ne atrage atenția autorul și cum ne convingem citindu-i cartea nu are nimic decrepit, ruinat, putrezit, ci e nobil, solid, temeinic, plin de bună-cuviință, bună dispoziție și bune învățături, întru formarea urmașilor.
Ca atunci când cureți un obiect din argint de cenușiul sub care fusese uitat și-i redai jocul de licăriri calde, autorul scoate de sub uitare, nu atât cărți, ci lumi, lumi întregi, cu saloane și conace, cu figuri regale (Regina Maria, Principesa Ileana, Carol), cu boieri de viță veche, cu familii de tradiție (Ghica, Pillat, Procopiu, Paleologu – cum să lipsească Paleologu de la un paleofil?), cu doamne și domnițe, cu interbelici ca Mircea Vulcănescu sau ca Generalul Athanasiu și chiar cu oameni de azi, profesoara Sanda Golopenția, memorialistul și traducătorul Mihai Cantuniari, pictorul Mihai Sârbulescu, criticul de artă Doina Păuleanu de care îl leagă Balcicul, nepoata lui Sadoveanu care semnează Ada d’Albon.
Am citit cu plăcere această carte pe care aș numi-o binefăcătoare, am citit-o cu plăcerea cu care se citesc cărțile de memorii sau romanele. Cărțile de articole critice sunt, în genere, parcurse mai ales de specialiști, nu de marele public. Nu e cazul cu cărțile despre cărți ale lui Dan C. Mihăilescu, care ajung la cititori direct și vorbesc inimii. De ce se întâmplă acest lucru?
Răspunsul se află chiar în Podul acesta, cartea de critică cea mai „mihăilesciană”, pesemne. În primul rând pentru că vocea din carte seamănă cu cea a unui narator: povestește, cu subiectivitate asumată, despre unii și alții, selectează detaliul expresiv, are portrete formidabile, biografii concentrate într-o frază (de pildă Carol al II-lea: „ins putred, cum îl califică propria mamă, iresponsabil, amoral, imprevizibil, arghirofil, combinagiu, dictatorial, gata să sacrifice totul (țară, familie, prerogative regale), pentru un capriciu sentimental” ( p. 166). În plus, vocea lui Dan C. Mihăilescu e marcată stilistic, are un timbru pe care îl recunoști dintr-o mie, cum în general criticii nu prea au sau mult mai puțin, în schimb romancierii, dar numai cei buni, da. O voce care se trage din cronicarii munteni, din Ghica, și din Anton Pann, din Caragiale, Ion Luca, Luki și Mateiu.
Autorul-critic de aici nu se sfiește să ne spună că și-a otrăvit câteva zile de zăbavă la țară recitind niște pagini prosovietice de Sadoveanu sau că, mult mai des, a degustat, ca pe un vin bun, jurnale, memorii, pagini biografice pe care le iubește cu precădere și cum a ajuns la fiecare. El înțelege oamenii din cărți ca un scriitor, îi pune automat în contextul lor de famile și al epocii, îi iartă sau nu, îi evocă, îi invocă, pare să stea de vorbă cu ei și deopotrivă cu noi, cititorii. Ca toți scriitorii buni, uneori vorbește cu discreție despre sine când își descrie personajele (a se vedea paginile despre umilințele bolii pe care le-a îndurat regina Maria). E sfătos, e bucuros, e surprinzător și scoate stafidele din cozonac. De aceea depășește limitele rigide ale criticii literare, deși are în dotare și folosește cu grație și instrumentele acesteia. (Fac o paranteză: l-am invitat odată pe Dan la cenaclul Lovinescu, de care mă ocupam, la Casa Lovinescu. Câțiva cenacliști și-au citit poemele. Nu pot spune cât de iute și de fără greș le-a analizat criticul, a pus imediat degetul pe rană, a descoperit și argumentat convingător reușitele și a dat judecat de valoare adecvată.) Că e un critic literar de primă mână se vede și din citatele selectate, unul dintre criteriile cvasiobiective după care se poate cântări calitatea în acest domeniu.
Din cărțile citite, Dan C. Mihăilescu scoate minipovestiri, cerne totul prin sita proprie, care nu e numai critică, ci și umorală, așadar creează relații de prietenie sau nu cu lumea din cărțile citite. Cu vreo două excepții (jurnalul lui Matthieu Galey, Sadoveanu din articolele „răsăritene”, Carol al II-lea), alege în acest volum doar oameni cu care poate sta la taifas, cu care are aceeași chimie sufletească, și cărți care îi plac.
Podul cu cărți, podul plin de amintiri din cărți este și o punte de hârtie care leagă între ei oamenii. Iar pe noi, cititori care ne plimbăm, datorită lui, peste apele învolburate și destul de murdare ale prezentului, ne leagă de cel care l-a construit: Dan C. Mihăilescu.
Dan C. Mihăilescu, Podul cu vechituri, București, Editura Humanitas, 2019
