Până în decembrie 2017, când regizorul Radu Afrim a montat pentru prima dată pe o scenă din România un spectacol după un text de Jörg Graser, doar publicul avizat auzise – e drept, numai lucruri bune – despre cineastul german, regizor de film și autor de scenarii pentru seriale de televiziune. Cea mai importantă distincție i-a fost acordată în 1990, când filmul său Abrahams Gold, selectat la secțiunea ,,Un Certain Regard” a Festivalului de la Cannes, a fost recompensat cu Premiul Publicului.
Rabenthal, spectacolul pus în scenă la Teatrul Maghiar de Stat ,,Csiki Gergely” din Timișoara, poartă inconfundabila amprentă artistică a lui Radu Afrim, căruia i se datorează, în egală măsură, adaptarea textului semnat de Jörg Graser, regia și universul sonor din care izvorăște atmosfera stranie, halucinantă și lugubră a piesei, cu contorsiuni grotești, dar inepuizabilă în virtualități suprarealiste. Descindem într-o lume mai mult decât ciudată, populată deopotrivă de oameni și ființe amfibie (jumătate oameni – jumătate pești), într-un aiuritor amestec al regnurilor. Sunt, poate, oameni ce se visează pești ori… pești ce se visează oameni, alunecând pe coarda sensibilă dintre viață și moarte, dintre realitate și coșmar, dintre lumină și întuneric, topite într-un amalgam obscur și nedefinit, ca într-un incert loc de trecere. Impresia spațiului închis, sufocant se modulează treptat grație scenografiei și decorului semnate de Irina Moscu, creând senzația de plutire în miezul butaforiei de o surprinzătoare originalitate. Oscilez între a asemui acest colț de lume cu un imens acvariu sau cu un cazan uriaș în care se pregătește fiertura de pește; ambiguitatea e covârșitoare și, indiferent ce am alege, constatăm că noi înșine suntem asemenea peștilor prinși într-o situație fără ieșire, de un tragism abil disimulat în multiplele stadii ale jocului de-a moartea. Divulgarea identităților este amânată, lăsând imaginile să precumpănească și să pregătească inițierea în acest univers neconvențional, ce nu păstrează prea multe punți de comunicare cu o realitate recognoscibilă. Într-un colț al scenei se deschide vederii o parte din bucătăria cu faianță albă, acoperită de sângele peștilor sacrificați. Ținutul bucătarului de pești anticipează descoperirea treptată a restaurantului infect, fetid și promiscuu, cu luminator mizer și opac, o adevărată anticameră a morții. În centrul spațiului scenic, un alai de o stranietate necruțătoare: un om cu cap de pește, un mire, o mireasă și un martor. O procesiune grotescă decupată, parcă, dintr-un bizar ritual nupțial, articulat pe simbolurile unei lumi decadente. Câteva scene din The Grand Budapest Hotel, filmul lui Wes Anderson inspirat după romanul lui Stefan Zweig, ni se actualizează pe retină, recunoscând același spațiu spiritual în ruină, în dezagregare, sub invazia Istoriei care răstoarnă raportul dintre rațiune și instinct. Ochiul deschis spre interiorul bucătăriei devine scena improvizată a unui teatru de marionete: două păpuși, un băiat și o fată se prind în jocul de-a moartea, definind-o în imagini, gusturi, mirosuri, tandre adieri epidermice.
Maximilian Rabenthal, interpretat de actorul Csata Zsolt, este un comerciant de artă blazat și cam pervers, aflat în căutarea unor senzații tari, provocate pe calea unor siderante experiențe trăite până la ultima lor consecință, până la limita suportabilității psihice și fizice. Dotat cu un (fals) abdomen pantagruelic, mai mereu într-o stare de euforie soră cu demența, el alege dubiosul restaurant de pești drept loc al petrecerii sale de nuntă. Fără invitați, doar el și proaspăta soție Helene, avându-i în preajmă pe Boscik, bucătarul de pește, și pe chelner, o altă ciudățenie scrântită a naturii, un tip perfect integrat în decorul prăfuit. O descoperim cu încântare pe admirabila actrița Tokai Andrea în rolul Helenei, o apariție genuină, dezinvoltă, acționând mai degrabă la glasul instinctelor primare decât la seducția pedanteriei definitorii pentru lumea în care pătrunde prin alianța matrimonială. Un alt personaj bine construit este bucătarul Boscik, insul cu trăsăturile unei ființe rudimentare, primitive, rol asumat de actorul Bandi András Zsolt. Fost docher în Shanghai, străin de rafinamentul cu pretenții exorbitante al celor ce se delectează cu rețetele sale de pește, Boscik se declară adeptul iubirii ca atracție carnală. Nu e de mirare că Helene își părăsește soțul – incapabil să-i satisfacă dorințele erotice – pentru a rămâne luni întregi alături de această brută instinctuală. E greu de spus care dintre cei doi bărbați e mai cinic. Pentru Rabenthal totul e doar un joc al cruzimii, al proiecțiilor imaginației sale maladive, pe unde zburdă frenetic gânduri sadice capabile să-l extragă din promiscuitatea unei existențe anodine. La rândul său, Boscik își dezvăluie plăcerea preparării peștilor de vii, printr-un ritual secret menit să-i țină în viață în timpul fierberii. Aluziile la condiția umană, la moartea simbolică a sufletului în trupuri încă vii și spasmodice, sunt transparente și provoacă momente de îngrijorată meditație.
Oricum, pentru Helene, la fel ca pentru celelalte personaje, ,,dragostea e un străin într-o mașină decapotabilă”, e ,,un drog periculos”, generând situații demne de teatrul absurdului, ce produc hiatusuri logice, însă nu și dramatismul scontat. Granițele dintre lumi se surpă, iar pe fundalul aburos toate fanteziile devin posibile. Se creează o suprarealitate, imaginile se multiplică, iluzia se construiește din carne și sânge, în scene cu ecouri sado-masochiste și în intro-urile senzuale ale tinerilor dansatori. O figură aparte se desprinde ca o umbră ubicuă, uneori tăcută, alteori preluând frâul monologului, pe care-l stăpânește cu mare artă. Este vorba despre chelnerul interpretat de Vass Richárd, într-o ținută scenică ce aduce cu personajul Edward Scissorhands – și înclin să cred că nu e o asemănare întâmplătoare. Tot așa cum nu sunt deloc întâmplătoare conexiunile cu producțiile cinematografice amintite, având în vedere că scenariul aparține, în primul rând, unui cineast.
Pe fondul atâtor reflecții grave cu privire la disoluția familiei, la degringolada morală a societății și la pulverizarea identității, simbolul peștelui revine contrapunctic. La Festivalul Carașilor, precedat de un monstruos ritual de exorcizare a omului-pește, pătrunde în scenă contesa Annette Beaulac, însuflețită de actrița Borbély B. Emília, o voce și o prezență remarcabile. Desele intrări ale contesei, grațioase și, mai ales, muzicale, sunt susținute de costumele extravagante, adevărate compoziții artistice inspirate din primele cabarete și spectacole avangardiste. În planul îndepărtat se descoperă, la un moment dat, un acvariu adevărat, camuflat inițial de cortina fundalului, în care înoată cu grație un om… Sau un pește ce-și așteaptă rândul la sacrificare pe masa îmbâcsită a lui Boscik. Depinde de imaginația fiecăruia. Provocarea supremă a lui Boscik este să gătească supă din pește Puffer, temutul pește-balon, ale cărui toxine emanate în cursul unei preparări neprofesioniste duc la paralizie generală, asfixiere și, în final, la moarte. La masa oficială dată de Rabenthal, la invitația căruia va răspunde doar contesa Beaulac, se creează însă situații neverosimile, inepuizabile, de un nestăvilit umor negru. Ne e imposibil să le redăm fără riscul de a diminua plăcerea viitorului spectator al piesei. Tentația riscului și jocul cu limitele și neprevăzutul se spulberă, din nou, într-un mix extravagant de scene muzicale și coregrafice cu racursiuri terifiante și cu accente horror. Se dovedește că Boscik a trișat, preparând un banal pește cumpărat de la Lidl, însă toți oamenii trebuie să moară odată și-odată, astfel că jocul se apropie de sfârșit. E un final rotund, simetric, în care regăsim aceleași definiri poetice ale morții din dialogul inițial al marionetelor, surprinsă în imagini, gusturi, mirosuri, tandre adieri epidermice.
Un dans al peștilor încheie această nebunie colectivă, urmat de moartea ritualică a reprezentanților triunghiului amoros: Boscik, Helena și Rabenthal. O serie de crime care nu dovedește nimic. Oricum, personajele constată că ,,Nimic nu mai există în realitate. Totul se estompează rapid.”. Oamenii devin simple marionete în imaginația morbidă a vreunui cinic bucătar de pești, ascuns în bucătăria sa mizeră și secondat de o galerie de ciudați descinși din ancestrale aprehensiuni și angoase nedefinite.
Teatrul Maghiar de Stat ,,Csíky Gergely” Timișoara
Rabenthal de Jörg Graser
Distribuția: Tokai Andrea, Csata Zsolt, Bandi András Zsolt, Vass Richárd, Borbély B. Emília, Lukács Szilárd, Mihály Csongor, Molnár Bence
Adaptare: Radu Afrim
Regia: Radu Afrim
Scenografia și decorul: Irina Moscu
Univers sonor: Radu Afrim
Regia tehnică: Kertész Éva
Spectacol vizionat în 25 ianuarie 2019
Photo credit: Teatrul Maghiar de Stat ,,Csiki Gergely” Timișoara
Notă. Articol publicat în Revista de cultură Familia, seria V, anul 55 (155), nr. 3 (640), martie 2019
