…mi-au venit în minte câteva întrebări. Cum se face că în majoritatea societăților noastre cetățenilor le lipsește o expresie politică eficientă? De ce trebuie un cetățean să reacționeze la acte de injustiție fie prefăcându-se că nu le vede, fie recurgând la violență crasă? De ce sunt majoritatea societăților noastre atât de slabe la capitolul eticii civice? Și, mai important pentru mine, poate o bibliotecă națională, ca simbol al identității unei societăți, să slujească în rolul de sursă pentru învățarea vocabularului eticii civice și în cel de atelier pentru practica acesteia?
E adevărat că, în fața orbirii imbecile cu care încercăm să ne distrugem planeta, a tenacității cu care ne facem rău nouă și altora, a puterii lăcomiei, lașității și invidiei noastre, a aroganței cu care ne fudulim pe lângă creaturile pământului, e greu de crezut că scrisul – literatura sau oricare altă artă, de fapt – ne învață ceva.
Într-un singur sens, cel puțin, toată literatura este un act civic: pentru că este memorie. Toată literatura conservă ceva ce, altfel, ar dispărea odată cu carnea și oasele scriitorului. Cărțile sunt relatările poveștilor noastre: ale epifaniilor și ale atrocităților noastre. În acest sens, întreaga literatură e o mărturie.
Asemenea grecilor, ne lăsăm guvernați de indivizi bolnavi și hapsâni, pentru care moartea nu e importantă, căci li se întâmplă altora, iar în toate cărțile noastre, una după alta, exprimăm convingerea noastră că lucrurile nu ar trebui să stea așa.
Alberto Manguel, Sfârșitul bibliotecii mele. O elegie și zece digresiuni, Traducere din limba engleză de Bogdan-Alexandru Stănescu, București, Editura Nemira, 2019, pp.181,187, 188, 191.