Cărțile sunt veșnic tinere. Cele mai multe au fost scrise înainte să ne naștem, iar multe vor fi citite după ce vom muri. În același timp, cărțile pe care le lăsăm să ne pătrundă în minte, în inimă și în viață reprezintă un gen de memorie externă, o biobibliografie a propriei noastre vieți.
Contopit cu lumea și totuși pe cont propriu: aceasta este trăirea primordială a cititorului, starea de care îi este mereu dor cititorului pasionat și chiar și-o dorește cu patimă.
Cititul costă timp. La o imagine te poți uita uneori doar o clipă […] Și o seară de concert sau de operă se încheie sigur după trei ore și jumătate (cu tot cu pauză) – timp în care se poate citi o carte subțire. Însă cărțile nu au nevoie nici de telecomandă, nici de bilete, nici de gong care să anunțe începutul sau finalul. Literatura se concentrează doar asupra noastră, a cititorilor. Și tocmai în asta constă politețea ei.
Doar cititorul este cel care desăvârșește cartea, care fără cititor rămâne lipsită de interes și valoare. Amintirea acestui pact face orice lectură mai intensă, indiferent cât de întâmplătoare ar putea părea. Cărțile au nevoie de noi, cititorii lor, ca să respire, ca să trăiască. „O carte devine cu adevărat bună doar dacă are parte de cititori buni”, așa cum spunea Ralph Waldo Emerson.
(Felicitas von Lovenberg, Citește! Te rog, citește!, traducere de Mihai Moroiu, Baroque Books & Arts, 2018, pp. 50, 53, 89, 120)
