A existat, alături de România abjecţiei şi a adaptării totalitare, o Românie a onoarei şi a curajului, o Românie în care s-au regăsit,organic, cei care au refuzat laşitatea şi au rămas fideli unui cod al demnităţii, libertăţii şi solidarităţii. Împotriva acestei Românii a onoarei s-au înverşunat, cu întreaga putere a statului, tiraniile veacului trecut, căci au văzut în temeritatea gesturilor ei temelia unei alte patrii, eliberate de povara putreziciunii şi a minciunii. Această Românie a onoarei se regăseşte, în anii de după 1945, în detenţie, în moarte, în exil interior sau în emigraţie, dar niciodată în jlţurile puterii şi ale autorităţii. Ea este, invariabil, hăituită, denunţată, demascată. Locul ei este în boxa acuzaţilor.
Adriana Georgescu aparţine, prin educaţie şi prin instinct moral, acestei Românii a onoarei. Destinul ei se confundă, în măreţia şi încercările sale, cu destinul unei întregi generaţii, al generaţiei care, trecând de la antifascism la anticomunism, se investeşte cu pasiune în tentativa de reconstrucţie democratică de după august 1944, doar spre a fi strivită de avansul comunizării. Vocea Adrianei Georgescu este vocea celor care duceau mai departe făclia libertăţii, pe urmele lui Iuliu Maniu, Dinu Brătianu sau Mihail Fărcăşanu. Drama generaţiei lor este drama unei Românii care nu a fost să fie. Pe terenul eliberat prin crima de stat se ivea edificiul hidos al Republicii Populare.
Adriana Georgescu scrie, în “ La început a fost sfârşitul”, cronica în ritm de reportaj a comunizării României. Depoziţia ei, tradusă în franceză de Monica Lovinescu, este o depoziţie europeană. Din exil, Adrian Georgescu vorbeşte Europei despre Europa încazarmată şi arestată. Mărturia ei participă la efortul de salvare al memoriei colective.
Drumul Adrianei Georgescu este, în intervalul dintre 1944 şi 1948, drumul unei patrii care se regăseşte încătuşată. Este epoca în care se realizează, brutal, tranziţia de la speranţă la disperarea singurătăţii. În acest timp, Adriana Georgescu descoperă ceea ce avea să fie RPR. De la duplicitatea propagandei la ferocitatea represiunii, imaginea din textul Adrianei Georgescu este una familiară. Exerciţiul de organizare al democraţiei populare debutează o dată cu regimul Groza.
Adriana Georgescu are profilul ideal al unui “ duşman al poporului”. Ziaristă la “ Viitorull” şi şefă de cabinet la Ministerul de Interne a celui din urmă premier necomunist, generalul Rădescu, ea întruchipează tot ceea ce comunismul detestă, visceral. Angajamentul demnocratic este dublat de angajamentul curajului. România pe care o apără Adriana Georgescu este sub asaltul detaşamentelor de muncitori fanatizaţi şu sub ocupaţie sovietică. Visul refondării democratice este unul care nu se va împlini niciodată. Cei pe care tânara şefă de cabinet îi întâlneşte, la recepţii, sunt cei care vor scrie istoria dictaturii şi cei care vor fi victime deloc inocente: Lucreţiu Pătrăşcanu, Ana Pauker, Teohari Georgescu, Emil Bodnăraş, Dej.
Comunizarea accelerată înseamnă, pentru Adriana Georgescu, arestarea şi condamnarea politică. Regimul Groza organizează repetiţia generală pentrul asaltul ce va lichida pe inamicii săi. Strategiile şi instrumentele sunt, însă, deja cele cu care opereaza stalinismul: arestările arbitrare, interogatoriile de tip nkvd-ist, comdamnările pronunţate pe baza indicaţiilor de partid, megafoanele ce strigă necontenit ura, umilirea şi terorizarea deţinuţilor. Adriana Georgescu are privilegiu de a călători în viitor. Unul dintre cei care coordonează operaţiunea de represiune este Alexandru Nicolski.
Adriana Georgescu, acuzată de a fi complotat împotriva ordinii de stat în cadrul Organizaţiei “ T”, este un deţinut politic în România ce este, încă, Regat. Itinerariul ei este îl vor parcurge alte sute de mii. Adriana Georgescu pătrunde în pântecele închisorii ce se va întinde spre a deveni România. Graţierea oferită de Regele Mihai îi oferă, către finele lui 1947, beneficiul unei firave libertăţi.
Duşmanii poporului nu pot avea linişte, căci simpla lor prezenţă tulbură pacea oamenilor muncii. Rearestată, Adriana Georgescu este pe cale de a fi, din nou, parte a unui lot. Epoca este una a trecerii Rubiconului: acum se petrece înscenarea de la Tămădău şi sunt arestaţi Iuliu Maniu şi Ion Mihalache. Aparenţele de democratism nu mai sunt necesare, în marşul triumfal spre viitor.
Salvarea Adrianei Georgescu de către membrii unei reţele de rezistenţă anticomuniste evocă tenacitatea aspră a Rezistenţei franceze. Fugara îmbrăţişează existenţa clandestină, asistând la desfigurarea patriei pe care a încercat să o apere. Tot ceea ce era de neimaginat devine realitate. Iuliu Maniu este un număr matricol penal, iar Regele Mihai I un exilat, alungat din patrie. Adriana Georgescu şi prietenii ei supravieţuiesc şi rezistă. Ei sunt luptătorii pentru libertate pe care Românie nu îi omagiază cu adevărat niciodată. Cei care sunt cântaţi în poeme şi cantate sunt ilegaliştii comunişti, vestitori de zori stalinişti.
Adriana Georgescu este captivă în Republica Populară până în clipa în care aceeaşi reţea subterană, animată de cel care îi va fi soţ, Ştefan Cosmovici, o transportă în clandestinitate la Viena. După detenţie şi provizorat, începe exilul care se încheie abia în decembrie 1989. România onoarei este înlăturată de cei care, în numele progresului, aspiră la ordinea şigaliovistă a crimei de stat.
Cartea Adrianei Georgescu este o lectură inutilă pentru nostalgicii visului comunist, mai vechi sau mai noi: tragedia acestei Românii a onoarei nu îi poate lăsa decât indiferenţi. Textul Adrianei Georgescu vorbeşte, însă, celor care aleg, asemeni generaţiei ei, curajul libertăţii. Rezistenţa de astăzi înseamnă a continua lupta celor de ieri.
