Dorind parcă să ne demonstreze că se poate și altfel (cu nesperată reușită chiar), TVR 1 a cotit-o către adevărata cultură prezentându-ne în primele zile ale noului an un film artistic dedicat vieții și creației marelui Giacomo Puccini, probabil ultimul compozitor de operă căruia îi păsa de sensibilitatea publicului ascultător și nu de exhibarea propriilor trăiri maladive prea multifonice, cum se va întâmpla cu majoritatea autorilor de muzică de lift (sau macara) cum bine o caracteriza un amic meloman.
Nepurtând pălărie în spații acoperite spre a nu-mi fugi ideile, nu voi face nici un comentariu cinematografic, nefiind critic când în domeniu când în sport; prefer să las la latitudinea sau longitudinea sensibilității fiecăruia, aprecierea producției cinematografice la care mă refer. Dar pentru oricare meloman român, oricât de minoritar, numele de Giacomo Puccini e asociat cu marea artă lirică interpretativă românească; iar aceasta datorită divei Hariclea Darclée, interpreta dintâi a Floriei Tosca, la premiera operei adică, oarecum dedicată ei de celebrul italian pentru merite deloc neglijabile, după cum vom vedea în final.
Dar, pentru că diva a avut parte în Patria ei iubită, de un sfârșit jalnic, să vedem întâi cum e și cu funerallile ce în varii chipuri ni se prezintă în timp.
Dacă la romani legea (încă a celor XII table) interzicea bocitul și orice manifestare sonoră, la înmormântare sau incinerare, în ziua de azi accentul este pus (inclusiv în jenantele telejurnale) pe obligativitatea isteriei lacrimogene; la țară mai cu seamă, babele, pe post de observatoare federale, urmăresc în primul rând cât de amarnic se jelește și cu câte lacrimi pe … ochi, indiferent de culoare, concluzia putând fi că „neamurile (se specifică gradul) au plâns cum trebuie”, sau „nu prea l-au plâns cât ar fi meritat”. Aceeași lege romană le interzicea locuitoarelor Romei să-și exhibe durerea prin forme exagerat vizibile precum raderea sprâncenelor sau despletirea părului. Cum tot ce e roman are și o rezolvare pragmatică, din amintitele interdicții s-a născut bocitul profesionist, adică profesia de bocitoare. Dădeai un sestert sau mai mulți dar aveai conștiința împăcată cu lacrimi meseriașe. Ceva pare totuși să se fi moștenit și la urmași, la noi adică, dacă e să dăm crezare unei anecdote de acum câteva decenii: o vicară, adică locuitoare a unui sat, vicus, s-a dus la consăteanul medic care i-a prescris niște bumbi; pacienta i-a spus că nu are bani de așa ceva pentru că i-a dat pentru parastas și trasul clopotului; omul în alb i-a recomandat logic, ca în acest caz, să meargă la cei doi să i se prescrie parastazol și clopotiazol.
Revenind la romani, ascendent însă, vom constata că exista un bun simț (aproape legiferat) cu referire la dispariția, moartea adică, a celor „mari”. Decesul conducătorului era anunțat public printr-un singur cuvânt: „VIXIT” (a trăit). Câta decență și sobrietate față de circul contemporan de factură creștin-politicianistă; cu ani în urmă, dar nu mulți, un avion transportând conducerea unei țări – până la urmă nici nu contează care, europeană oricum – s-a prăbușit rezultând firesc decesul tuturor pasagerilor. Ceea ce a urmat a dovedit clar stupizenia modernă politicianistă incapabilă să priceapă că „moartea îi face pe toți egali”, cum spunea Seneca; sau, cel puțin, așa ar trebui să fie. În țara sortită parcă pieirii sau unei noi împărțiri, pe care oricum alții ar hotărâ-o, au avut loc manifestări cu un iz antidemocratic incredibil; s-a afirmat că țara este decapitată; cetățenii boceau (dar nu pe bani, deci…) neprofesionist și aveai impresia că se vor îneca în produsul glandei și în flori, de parcă nu exista opoziție politică, deși, vorba lui Cicero „leacul împotriva morții nu se găsește în grădini”. Se manifesta clar recitarea subconștientă a versului lui Ennius „Toți dorim să fim lăudați și după moarte”. O ticăloșie supremă pe care o confirmă mai ales alaiurile funerare ale politicienilor, ale conducătorilor în general.
Culmea, conducătorii noștri, profitând de moartea confraților întru politicească preacurvie, au decretat doliu național și în România, ceea ce, sincer, a fost o stupiditate bine speculată însă, adică menită să ne atragă atenția cât sunt de importanți conducătorii pentru popoare, precum femeile pentru Don Giovanni. Am avut dubii atunci că poporul decapitat ar fi declarat doliu național pentru România într-un caz similar; nici vorbe mari revoluționare, precum „Țara este norodul…”, dar nici invers, adică tagma conducătorilor (jefuitorilor, în original).
S-a spus și se spune despre noi cu oarecare malițiozitate că nu avem conștiință democratică (poate nici nu o vom avea vreodată… ), despre ruși că sunt robiți ideii de conducător unic și autoritar. Iată însă că și cei rămași atunci fără conducători (decapitați, conform penibilului tragism de presă), presupuși campioni ai democrației printre fostele state comuniste (mai ales că au „dat” un papă), au demonstrat că stau rău; un popor care-și plânge efectiv politicienii decedați, nu are conștiință electorală democratică, ci gregară. Exaltarea ideii de unicitate a conducătorului iubit, viu sau mort, ne duce la interogația la ce mai folosesc alegerile??? Cu atât mai mult cu cât, în afara părinților nimeni nu e de neînlocuit. De ce e atât de dificil de acceptat, rămânând tot la romani, că Post mortem nihil est (după moarte nu mai există nimic).
Cu un an și ceva în urmă au avut loc funerallile ultimului rege român de acum 71 de ani; organizat impecabil prin purtarea de grijă a unui general din armata română, spectacolul funerar a evidențiat încă o dată că suntem iubitori de imagine ca buni europeni (spectaculum însemnând „ceea ce e de privit”), căci, crede-se că asiaticii, o parte, ar opta mai mult pentru abstract. În afara vorbelor mari specifice unor asemenea evenimente, sugerându-se că am fi rămas orfani, remarcabil a fost faptul că nu s-a lăcrimat la nivelul mulțimii naționale; firesc dacă avem în vedere că dintre spectatorii de pe traseul mortuar, aproape nimeni nu a prins binefacerile monarhiei și ale camarilei circumstanțiale. Pragmatic cugetând, nu știm cât a costat totul dar ca spectacol rămâne un merit incontestabil al ofițerului superior român.
Nici transatlanticii nu s-au făcut de râs recent la funeraliile unuia dintre foștii președinți ai Țării, dar mergând evident pe modelul funerar imperial roman, au ales maxima sobrietate fără a uita să dea de înțeles însă că defunctul a condus o țară puternică. Ceea ce corespunde adevărului.
Să rămânem totuși cu ideea că dacă pentru politicieni poporul este instrumentul amorf dar obligatoriu prin care își realizează exhibarea ambițiilor personale ridicate la rang de iubire națională, tot astfel pentru electori politicienii trebuie să fie (nimic mai mult) instrumentele neutre prin care sunt reprezentați până la un punct (greu de identificat); cum orice instrument se defectează, pentru eficiență și politicienii trebuie schimbați și nu reșapați.
Ce se întâmplă însă cu creațiile perfecte ale Divinității, marii artiști lirici, pentru că am început vorbind despre operă, despre Puccini și, inevitabil, cum sugeram, despre diva Hariclea? Aceștia sunt cu adevărat de neînlocuit ca unicități ale Creației.
Statul italian a organizat funeralii naționale pentru Luciano Pavarotti, vizibile în aproape toată lumea, devenind deci universale; deci și la noi. Statul rus a organizat funeralii tot la nivel național pentru Dmitri Hvorostovsky.
Soprana noastră, apreciată de Puccini, Leoncavallo, Mascagni, Gounod și alți uriași ai muzicii, a decedat aproape octogenară, într-o sărăcie lucie, după ce a contribuit efectiv la înființarea Operei din capitala României. Ne-am putea întreba desigur ce a făcut pentru ea, pentru „privighetoarea Carpaților”, casa regală de atunci, de vreme ce ni se spune că monarhul de atunci al Țării era un mare sprijinitor al artelor, al culturii? NIMIC. Ca atare, Hariclea a fost înmormântată pe cheltuiala ambasadei Italiei la București. Firește, totuși la Bellu. Oricum, mai onorabil decât la groapa comună, precum Mozart sau Vivaldi.
Ca să nu fiu acuzat de nedreptate (mai greu de definit decât dreptatea), voi aminti că și autorul Cavaleriei rusticane a murit octogenar, ca un cerșetor, dar acolo a fost gunoi politic. Era mult mai ușor să pedepsești un muzician pentru că, admirându-l pe Mussolini, i-a dedicat o operă (Nerone) remarcabilă, decât șleahta profitoare a foștilor fasciști.
Cât a fost de cucerit Puccini de către Hariclea o probează fie și faptul că la sugestia ei, italianul a compus o arie pentru soprană, pentru ea deci, în actul al doilea al capodoperei. Și astfel s-a născut divina Vissi d’arte. Cert nu aveau cum să știe cei doi slujitori ai Divinului cât adevăr dureros ascunde pentru viitorul interpretei întrebarea din final: „de ce, Doamne, de ce m-ai răsplătit astfel?” Inevitabil, chiar dacă nu le vom înțelege niciodată, trebuie să acceptăm geloziile Creatorului de vreme ce El e Iubire.
