Ceea ce mi-am dorit mereu, încă din tinerețe, din copilărie poate, a fost cu totul altceva: prietenia ca valoare mai presus de oricare alta. Îmi plăcea să spun: între prieten și adevăr, aleg întotdeauna prietenul. O spuneam ca o provocare, dar o gândeam la modul serios.
Prietenia era pentru mine dovada că există ceva mai important decât ideologia, decât religia, decât națiunea. În romanul lui Dumas, cei patru prieteni se află adesea în tabere opuse, siliți să lupte unii contra celorlalți. Însă prietenia lor nu are de suferit: ei nu încetează să se ajute, în ascuns, inventivi, râzându-și de adevărul respectivelor tabere. Au pus prietenia mai presus de adevăr, de cauza pe care o slujesc, de ordinele ierarhice…
Prietenia ne este indispensabilă pentru buna funcționare a memoriei. Trebuie să ne reamintim trecutul, să-l purtăm în noi permanent: e poate condiția necesară pentru a ne păstra, cum se spune, integritatea eului. Ca să nu se usuce, ca să nu se chircească, eul trebuie udat cu amintiri, ca florile în ghiveci; iar asta cere un contact regulat cu martorii trecutului, altfel spus, cu prietenii. Ei sunt oglinda, memoria noastră; nu le cerem decât să șteargă din când în când această oglindă, ca să ne putem privi în ea.
Ceea ce a răscolit-o într-o asemenea măsură, își spune ea, e abolirea timpului prezent operată de vis. […] De-asta nu-i plac visele: impun o egalitate inacceptabilă între diferitele epoci ale aceleiași vieți, o contemporaneitate ce nivelează toate momentele trăite vreodată de om; nesocotesc prezentul, negându-i poziția privilegiată.
(Milan Kundera, Identitatea, traducere din franceză de Emanoil Marcu, București, Humanitas fiction, 2018, p.44, p.8)
