Jurnalele scriitorului elvețian Max Frisch (1911-1991) au fost traduse pe sărite, la fel ca jurnalele altor diariști europeni celebri. Un posibil motiv: credința că jurnalele ar fi material brut, nu literatură- de aici necesara primenire, reducerea la fragment, sinteza preferată întregului. Un jurnal nu este, totuși, o culegere de aforisme, ci un document uman și literar (neapărat în această ordine), care trebuie savurat și restituit în integralitatea sa.
Max Frisch este un scriitor extrem de interesant. Romanele sale („Homo faber”, „Eu nu sunt Stiller” etc.) împrumută ceva din structura inefabilă a scriiturii intime, pe când jurnalele sale aspiră la depășirea cercului strâmt al egotismului. Jurnalul e instrument de autocunoaștere, spațiu alb al meditației, teren propice apariției aforismului prin decantarea și obiectivarea propriei experiențe, caiet de vise și atelier de creație. Max Frisch este un reformator al diaristicii europene prin obsesia depășirii eului, prin nevoia de obiectivare, printr-o înțelegere filozofică a vieții ca depozitar de experiențe. Viața este materialul brut din care se confecționează țesătura diaristică.
„Montauk” e o povestire cu densitate de roman, inclusă de celebrul Marcel Reich-Ranicki (un fel de Manolescu al nemților) în canonul literaturii germane. Povestirea se deschide cu un citat cunoscut din Montaigne, cel în care se declara singurul conținut al propriei cărți. Citatul semnalizează o schimbare a poeticii lui Max Frisch.
Povestirea e contaminată de jurnalul scriitorului. Structura tip colaj e un efect direct al influenței jurnalului. Acest continuum jurnal-literatură-jurnal, cu imposibilitatea de a discerne între literatură și biografie, între invenție și confesiune brută, e inovația acestei proze scurte. Frisch s-a plictisit de literatură, vrea să se povestească pe sine. Nu evaziunea e mobilul demersului narativ, ci dorința de a capta clipa, de a face timpul se oprească în loc. Scriitorul nu-și poate lepăda pielea, astfel încât din această poveste a vieții se naște tot literatură. E un alt fel de literatură totuși: o literatură eliberată de mecanismele complicate, o literatură a esențialului.
Orhan Pamuk este unul dintre cei mai talentați și originali povestitori ai secolului. „Mă numesc Roșu” este o fascinantă rescriere a unei felii din trecutul Turciei: sfârșitul epocii otomane. Un Istanbul învăluit într-o lumină crepusculară ascunde crime abominabile. Prima voce care i se adresează cititorului captivat este cea a cadavrului: un miniaturist talentat zace într-o fântână, așteptând să fie descoperit și înhumat, pentru ca sufletul să-și găsească liniștea. O poveste demnă de Șeherezada și o intrigă desprinsă parcă din „Numele trandafirului”.
Doi scriitori contemporani, doi mari povestitori, un singur oraș: Istanbul. Dacă Orhan Pamuk privește spre Orient, Elif Shafak își întoarce ocheanul spre Occident. „Bastarda Istanbulului” e un roman neconvențional, feminin, mucalit și copios, uneori tragic fără ostentație. E cel mai controversat roman al autoarei, probabil pentru că pune degetul pe rană și desconspiră genocidul armean din 1915. Cartea aceasta are miros și gust: de fistic și alune prăjite, stafide aurii, vanilie, migdale și cianură.
În anul 2014, Malala Yousafzai (17 ani) a fost distinsă cu Premiul Nobel pentru Pace. Aceasta este povestea ei. „Eu sunt Malala” este o narațiune legitimatoare, nu o operă de ficțiune. Malala și-a petrecut copilăria în Pakistan, unde a fost împușcată de talibani pentru păcatul de a merge la școală. A supraviețuit, a evadat din acest iad islamic și acum își spune povestea. Malala e un simbol al libertății, al solidarității și al demnității umane.
„Arsă de vie” e o carte-document, mărturia frisonantă a unei femei dintr-un sat din Cisiordania, țară pe care n-aș fi știut să o localizez pe o hartă a lumii. Trăim în lumea occidentală, îi împărtășim ideologia, ca și când ar fi de la sine înțeleasă. Ne naștem cu ea. Problema drepturilor femeii ni se pare de mult rezolvată. Ignorăm statisticile care indică țara noastră drept o enclavă a brutalității masculine. Citim „Ion” cu distanța necesară înțelegerii, cum credem că trebuie citită o ficțiune care nu reflectă nimic din zbuciumul lumii în care trăim.
Cartea lui Souad, „Arsă de vie”, e un antidot la această nepăsare de care toți suntem contaminați. „Arsă de vie” nu e literatură, poate doar la un nivel brut, neșlefuit. E o mărturie, un document, o relatare frisonantă despre o lume care nu e departe de noi, o lume pe care o ignorăm de cele mai multe ori. Cisiordania, Iordania, Irak, Iran, Pakistan- sunt doar câteva țări în care încă se practică abominabilele crime de onoare. Despre o astfel de crimă vorbește Souad (la propriu-cartea este dictată). Souad s-a născut într-un sat palestinian dintr-un teritoriu ocupat de evrei, un sat în care viața unei fete nu valorează mai mult decât viața unei vite. Trei fete sunt suficiente într-o gospodărie. Nefericitele care se nasc în ciuda acestei teribile contabilități vor fi sugrumate de propria mamă. Nefericitele care sunt păstrate în viață nu cunosc fericirea. Sunt animale de povară, obiecte sexuale ale viitorilor soți, cai de bătaie ale bărbaților- stăpânii absoluți. Souad încalcă regulile nescrise ale comunității și devine sharmuta. O oaie neagră. O ființă dezumanizată. O indezirabilă. Un consiliu de familie îi hotărăște soarta. Cumnatul ei este liber să aleagă metoda de exterminare. Cu acordul părinților. Souad este arsă de vie. Salvarea ei e un miracol, alte victime ale criminalilor de onoare nu au nicio scăpare.
Lectura eseului „Cele opt păcate ale omenirii civilizate” de Konrad Lorenz îmi confirmă ipoteza legată de genul distopic, al treilea gen, al întâlnirii utopiei cu apocalipsa. Distopicul are funcția de anticorp al organismului bolnav- cultura contemporană. În era tehnologiei tot mai dezumanizate, omenirea se îndreaptă cu o viteză amețitoare spre propria distrugere. Factorii care accelerează acest proces inevitabil: suprapopularea planetei (corolar: creșterea agresivității indivizilor sufocați și scăderea calității relațiilor interumane prin suprasolicitare), pustiirea spațiului natural vital (nu se distruge doar mediul, ci și sentimentul sublimului), întrecerea omenirii cu sine însăși (abuzul de tehnologie îi răpește omului capacitatea de a reflecta), dispariția tuturor sentimentelor și afectelor puternice în urma procesului de moleșire (dezvoltarea tehnologiei și farmacologiei determină o intoleranță crescândă față de ceea ce provoacă cea mai mică senzație de neplăcere; jocul contrastelor între bucurie și suferință se pierde în oscilațiile insesizabile ale unei plictiseli fără nume), decăderea genetică, sfărâmarea tradiției, creșterea receptivității omenirii față de fenomenul de îndoctrinare, cursa înarmării nucleare.
„Jurnalul” lui Mircea Cărtărescu. Sensurile se prelungesc în mine după închiderea cărții (nu cum își imagina naratorul solipsist din „Ruletistul”; el deplângea setea de lectură și nevoia de nou a cititorului care închide cartea făcută din sânge și creier și o deschide pe următoarea, oricât de relevantă ar fi fost prima). Dacă, în mod inexplicabil, ar pieri toată literatura noastră și ne-ar rămâne doar Cărtărescu, tot am rămâne pe harta literară a lumii. Cultura noastră ar fi o destinație exotică, o promisiune a halucinațiilor epifanice și a hedonismului literar.
Lumea m-a transformat într-o femeie ușoară, eu o voi transforma într-un bordel. Excentrica miliardară Claire Zachanassian își vizitează orașul natal pentru a le face locuitorilor sărăciți o propunere irezistibilă: un miliard pentru o viață de om. Acest om e Ill, iubitul din tinerețe, care a mințit-o și a dezonorat-o. Inițial, locuitorii din Güllen se declară dezgustați de propunere. Idealurile umanismului găunos sunt treptat înlocuite de idealurile societății de consum. Intențiile difuze ale locuitorilor devin tot mai clare pentru Ill, martor fără voie la pregătirile propriei asasinări. Sicriul prezent în incipitul piesei nu este un simplu element de recuzită, ci un reminder al unui adevăr peren: omul e slab și coruptibil.
Scriitorul elvețian Friedrich Dürrenmatt și-a pus amprenta inconfundabilă asupra dramaturgiei mondiale prin comediile sale tragice. Cele mai cunoscute sunt, fără îndoială, „Fizicienii” și „Vizita bătrânei doamne”. Ambele ilustrează scepticismul funciar al autorului. Ambele frapează prin neîncrederea în om, prin absența idealizării, prin abandonarea oricăror eforturi de a schimba lumea.
RELECTURI:
„Crimă și pedeapsă”. La fel de straniu, de trist și tulburător&lucid ca prima dată. Omul lui Dostoievski e un zeu coborât în infern.
Anul acesta s-au împlinit 35 de ani de la apariția „Jurnalului de la Păltiniș”. 1983. Anul nașterii mele. Fiecare (re)lectură deschide porți tainice și nebănuite, luminează mereu alte zone ale materialului brut care este cartea până la momentul magic și incandescent al întâlnirii cu cititorul. A treia lectură marchează și îndepărtarea mea de această carte. Am evoluat diferit. Ce se salvează: utopia prieteniei și a culturii; evocarea unui spațiu desprins din timp; relația discipol-maestru; portretul lui Noica- filozoful absolut, captiv în trupul fragil și în propriile iluzii legate de infailibilitatea propriilor alegeri culturale. Ce mă surprinde neplăcut: disprețul față de psihologie/psihanaliză, față de trup (fratele porc) și față de femeie. Psihologia s-ar ocupa cu mizeria sufletului, cu detritusurile personalității raționale și conștiente. Femeia este anexa bărbatului gânditor, singurul căruia i se pot deschide porțile cunoașterii. Femeile pot fi, cel mult, niște secretare ale filozofului. În termenii lui Noica- dacă îți alegi o femeie frumoasă cu care vrei să îți petreci viața- nu e chiar atît de grav cum pare. O poți ține departe dacă-i dai ceva de tradus. Adevărata menire a femeii este însă maternitatea. Femeia care nu poate sau nu vrea să-și asume destinul de mamă își refuză feminitatea și e o întrupare negativă a Femeii.
Școala de la Păltiniș e un grup exclusivist. Cultura e un templu în care intră numai cei aleși pentru fapte mari: bărbații.
De reținut: sfaturile lui Noica pentru performanță în cultură: cultura se face cu program; consecvență și muncă, cu pasiune și entuziasm; o carte împrumutată nu se returnează necitită (trebuie răsfoită; măcar prefața trebuie citită obligatoriu); ziua și cartea; trebuie găsită ideea personală- filtrul prin care trebuie trecute toate cărțile. Sfaturile lui Noica (individul fără biografie) pentru viața trăită în cultură: eșecul e o șansă care trebuie valorificată (Eșecul e locul de unde te ridici pentru a merge mai departe); bătrânețea se instalează atunci când nu mai ești capabil să te autodepășești; cultura nu se predă, ci se trezește etc. (găsesc aceeași idee câteva zile mai târziu la Rudolf Otto; probabil e împrumutată din înțelepciunea anticilor).
Ortega y Gasset, „Omul și mulțimea”. Ca orice lectură esențială, e aptă să producă efecte imediate. E o greșeală, prin urmare, să trăiești numai în interioritate, în hegemonia cărții, într-un bigotism cultural steril, la fel cum e greșit să trăiești în voia perturbării, captiv în viața socială, în acțiune pură. Arta pentru artă, ideile pentru idei, cultura pentru cultură (Noica)- sunt la fel de pernicioase ca absența meditației/automatul social. După Ortega y Gasset, specifică și prielnică omului este retragerea benevolă din teritoriul agonal, ruminarea, interiorizarea, acel enismismarse intraductibil care desemnează capacitatea umană de repliere în zona lui intimus. Greșeala mea e că nu respect acest continuum viață socială/repliere în interioritate/revenire la o viață socială potențată de umbra meditației. Teritoriu agonal/meditație/aventură benefică. Eu trăiesc la extreme, fie într-o imersiune extenuantă în zona socialului, fie într-o secluziune la fel de epuizantă (dar mai rară) în interioritate. Meditația mea nu se proiectează, benefic, asupra vieții mele sociale. Sunt două tuneluri paralele.
Lectura din Alain de Botton e vitală și necesită reîmprospătare periodică. De fapt, acesta e și un topos al eseurilor: lecturile vitale sunt limitate cantitativ și acele câteva volume pe care le considerăm necesare pentru noi trebuie reactualizate din când în când, la fel cum predicile, liturghiile, utreniile, vecerniile au ca prim scop revizitarea conținuturilor esențiale ale învățăturii religioase. Cartea e o pledoarie caldă pentru religie, pentru nevoia noastră de sacru, de ordine, de planificare, de meditație calmă, de ritual. Textele seculare ar trebui abordate la fel ca textele religioase: cu credință și luciditate, în doze homeopate, cu dorința de a aplica în viața cotidiană învățăturile desprinse din cărți.
George Orwell este părintele utopiei negative și profetul declinului lumii occidentale. „O mie nouă sute optzeci și patru” pune în scenă o lume de coșmar, condusă de o ideologie perversă și infailibilă. Liantul social este frica tentaculară, întreținută de pericole și conspirații semnalate/demascate cu vigilență de statul conducător. Termenii inventați de Orwell pentru circumscrierea ororilor au pătruns în vocabularul discursului antitotalitar: nouvorba, dublugânditul, crimăgânditul, Fratele cel Mare, Poliția Gândirii etc.
Lumea distopică își exhibă mecanismele de funcționare în fața ereticului, a trezitului, a apostatului. Winston Smith ține un jurnal, iar consemnarea invită la meditație. De aici până la crimăgândire nu este decât un pas. Morala acestei cărți: într-un sistem totalitar aproape perfect, frica este mai puternică decât iubirea, iar partidul nu greșește niciodată.
Cărți bune și foarte bune despre care n-am scris mare lucru: „Extrem de tare, incredibil de aproape” (despre iluzia siguranței, despre copilărie ca spațiu al misterului și al traumei); Guzel Iahina-„Zuleiha deschide ochii” (bildungsroman feminin și feminist; respiră aerul lui „Laur” de Evgheni Vodolazkin); „Aviatorul” și „Laur” (ambele sunt, înainte de toate, povești despre timp); „Muzeul inocenței” de Orhan Pamuk (un roman al iubirii obsesive și al obiectelor fetișizate, al imaginilor pe care ni le confecționăm despre cel iubit etc.) și „Dumnezeul lucrurilor mărunte” de Arundhati Roy (roman poetic și tragic al Indiei contemporane, cu sistemul atavic și inuman al castelor; în centru: povestea de iubire între o mamă ostracizată și un intangibil; este și un roman al pierderii inocenței).
Lecturi infertile: „Orbii” Petronelei Rotar. Un roman slab de la început până la sfârșit. „Cele trei fiice ale Evei” de Elif Shafak. Scriitoarea nu are nimic nou de spus. Roman mediocru, aceleași teme dintotdeauna, revizitate fără inspirație.
