Imaginile poemului și poemul imaginii

De mai mult timp dorisem să scriu despre unul din poemele lui Liviu Antonesei pentru care, într-o interesantă pagină de blog [URL: https://antoneseiliviu.wordpress.com/2018/08/26/povesti-filosofice-cretane-din-ad-2018-1-batrina-doamna/],  poetul simțise nevoia să-i ilustreze sursa și desfășurarea printr-o poză, un instantaneu mai degrabă modest și evident ocazional, întru totul asemănător celor pe care le producem cu toții cu miile în fiecare din concediile petrecute la mare. Odată cu reproducerea referentului generic al textelor, publicația prezintă o a doua poză, făcută de această dată autorului, în același spațiu evocat de primul clișeu, fotografia fiind acum una special și grijuliu premeditată și confecționată.  

Reproduc în continuare pagina de blog pe care doresc s-o comentez, cu o singură modificare: așez cele două fotografii sub forma unui diptic (în original ele sunt situate una sub alta), pentru a alcătui ceva ca o imagine-pretext a poemului, alături de aceea a poetului care, poate, rememorează – în același cadru al plajei de la Hersonissos, Creta, – drumul parcurs de la imaginea declanșatoare la poemul de-acum încheiat :

Povești filosofice cretane din AD 2018 (1). Bătrîna Doamnă

Publicat pe 26 august 2018  de Liviu Antonesei

Povești filosofice cretane din AD 2018 (1), Bătrîna Doamnă

Niciodată n-am finisat o poezie scrisă în Creta înainte de a ajunge acasă. Am făcut astăzi acest lucru, pentru că am o fotografie a personajului și aș vrea ca această postare să-i păstreze chipul. De bună seamă, nu voi recidiva, restul poemelor vor fi finisate acasă…

O bătrînă Doamnă, o adevărată bătrînă Doamnă,

se apropie de malul mării, cu un baston negru, elegant.

cu măciulie de argint, în mînă, cu pași mici și regulați,

în bluză neagră și fustă pepit, negru și cenușiu închis,

și pantofi negri, sobri, fără toc, cu talpa normală –

nu e din satele vecine, e de aici, nu poartă basma

peste părul parcă asortat cu fusta, doar că alb-cenușiu…

Înainte de a se așeza pe banca de beton, și-a făcut cruce

înspre biserica pe jumătate îngropată în stîncă,

care luminează alb, aproape fosforescent de partea

cealaltă a golfului, cu vapoarele vasale la poale.

S-a așezat privind către mare cu niște ochi ciudați,

foarte vii și foarte stinși în același timp, nu în alte clipe.

Era opt seara cînd a apărut, mi-am terminat pipa

și am plecat lăsînd-o în pacea ei. Mîine seară, la opt

voi fi iarăși acolo, voi fuma pipa de cină în același loc.

Am fost, am fumat, era acolo. Va fi acolo mereu…

25 – 26 August 2018, Hersonissos

Interpretare

Titlul. Poemul face parte dintr-un amplu ciclu de povești filosofice cretane (început în 2008 și încă neîncheiat), expresia sugerând caracterul sapiențial al unor revelații și narațiuni poetice legate de sejururile poetului în insula Creta.

Introducerea (și ea un paratext, ca și titlul) motivează graba finalizării acestui poem, față de toate celelalte scrise în Creta, prin existența unei fotografii a personajului descris în „poveste”.

Contrar limbajului curent, în care termenii persoană și personaj pot fi folosiți ca sinonime, consider că termenul de „personaj” e coextensiv doar celui de „rol” sau expresiei „sisteme de roluri” ori, cu alte cuvinte, persoanele pot avea roluri dar nu sunt niciodată identice cu acestea sau, tot altfel spus, o persoană poate fi confundată cu un anumit rol (ca funcționalitate temporară, dar nu ca esență), dar niciunui personaj (sau rol) nu-i poate corespunde doar o anumită persoană.  Distincția pare importantă chiar pentru interpretarea acestui text, așa cum ne previnne prima din cele două imagini.

Prima imagine. Deși focalizată pe silueta Bătrânei Doamne, fotografia ne prezintă și alte figuri umane, dar din perspectiva unor roluri particulare, cum NU e cazul cu persoana centrală. Caracterul „neglijabil” al personajelor, prezentate chiar ca „secundare” în imagine, e dată și de detaliiile fotografierii, întâplătoare sau nu, dar semnificante pentru un comentator : personajul masculin din grupul „scăldătorilor” e fotografiat fără cap, iar din cel de al treilea grup, existența unui personaj masculin, („consolatorul”, cum l-am numit eu) e marcată doar dintr-un rest de profil și imaginea palmei unei mâini, abia vizibile chiar și după mărirea fotografiei (doar din aceate „urme” ne putem da seama că poate fi vorba de un bărbat în vârstă, aflat, pare-se, într-un rol de consolator față de femeia îndoliată de lângă el).  Din cele trei categorii de figuri ale fotografiei, două aparțin evident categoriei de personaj, în timp ce Bătrâna Doamnă este mai degrabă persoană.

Diferența dintre cele două categorii este mai mult decât lingvistică și nu avem spațiul necesar de a desfășura toate argumentele pentru a o face evidentă. Într-un limbaj „eseistic”, am putea spune că personajelele „joacă roluri”, antropologice sau doar sociale, comune și altor indivizi ai comunității din care fac parte, roluri preexistente naștereii lor și mult timp încă active și după ce interpreții lor concreți vor fi murit. Persoana, în schimb,  „își joacă” viața, sensibilitatea, imaginarul (cel „radical”, mereu unic, în temenii lui C. Castoriadis), inteligența și capacitățile cognitive, performanțele de tot felul, nu după niște scenarii preexistente, gata „redactate” pentru a putea fi doar „jucate”, ci în funcție de niște capacități strict individuale, pe care va învăța să și le dezvolte, să le estompeze sau să le amplifice, modificând și adaptând permanent scheme și soluții de joc existente în afara lui și născocind mereu altele, noi .

„Scăldătorii” sunt preopupați doar de schimbarea („ea”) sau/și de mascarea („el”) a dresurilor de baie, cu hainele de oraș, „el” fiind vizibil jenat de umezeala chiloților de sub pantalonul abia îmbrăcat. Ei nu mai sunt preocupați de marea de la picioarele lor, ci doar de sine, de refacerea aspectului „comme il faut” al convenienței sociale (conform și idealului din copilărie al lui Lev Tolstoi, de pe când fusese doar viitor conte și mare scriitor).

„Femeia îndoliată” și însoțitorul ei sunt așeza ți spate la spate față de Bătrâna Doamnă. Preocupările lor nu par legate de mare sau de plajă, deși locul în care sunt așezați poate fi important (cf. Infra). E posibil ca doar tristețea, necazul (mai vechi sau recent) să-i fi determinat să se izoleze aici (locurile publice, chiar aglomerate, par să fie preferate pentru izolare în cazul în care cei ce doresc să se izoleze nu împărtășesc preocupările ccelorlalți, veniți în număr mare într-un anumit loc cu destinație specială, cum este în cazul nostru plaja și scăldatul în mare). Dar tristețea femeii poate fi cauzată și de o tragedie petrecută pe mare, ceea ce ar onstitui o altă motivare  îndoliaților la mare, pe o plajă publică..

Infra. „Banca” și „brâul de ciment”, de-a lungul cărora sunt dispuse personajele par a nu fi doar niște „elemente de decor”. „Banca lungă”, la capetele căreia sunt dispuse cele două grupuri („Săldătorii”, respectiv „Îndoliații”) semnifică tocmai „loc public de folosire/staționare” și delimitează zona stâncilor, frecvent udate de mare și marea însăși, de partea umanizată a peisajului.

Blocul de piatră al Bătrânei Doamne pare și el o stavilă în fața mării, parte a frontierei (una cu mereu mare valoare cultural-semiotică) dintre oameni și mare, dar pare să fie  folosită de personajul central al imaginii și poemului drept „loc de memorie” (nu chiar în sensul lui Pierre Nora, la care „lieu de mémoire” evocă un loc de declanșare a memoriei colective și a trăirilor afective legate de oameni și/sau evenimente, ci cu un sens ce ar putea fi desfășurat de o expresie ca ”un loc în care să-mi amintesc de tine”).

Această primă secvență a dipticului poate fi astfel comentată și din perspectiva memoriei și a trăirilor afective : „Scăldătorii” par să-și fi uitat deja bucuria hârjoanei comune în apa mării, simțind deocamdată doar incomoditățile trecerii de la un adineauri (al trecutului recent) la acum, un prezent acut de „revenire la normal”, la „lume” ;  „Femeia îndoliată” pare să treacă prin faza critică a doliului, ajutată fiind de un „Consolator”. Cineva care mai era într-un prezent continuu (perceput ca veșnic) nu mai este, de unde urgența înlocuirii lui fizice tangibile cu memoria consolatoare, mereu prezentă (antropologii cunosc graba cu care se configurează amintirile cele mai dragi, adeseori comice, începând chiar cu priveghiul unui decedat îndrăgit) ;  în fotografie, „Bătrâna Doamnă” doar pare să retrăiască resemnat evenimente (parcă în așteptare) cu persoane existente doar pe o scenă memoriei desfășurate viu datorită proprietăților „locului”.

Interesat e faptul că imaginile nu ilustrează strict textul poemului, ci abia acesta din urmă are rolul explicativ-descriptiv, de ekphrasis (procedeu retoric de descriere în cuvinte a unei imagini și/sau o legendă descriptiv-explicativă a acesteia). Dar fotografia nu degeaba i se păruse importantă poetului. Rostul ei este întărirea/ilustrarea ideii de „trăire poetică”, care devine astfel evident-centrală pentru poemul propriu-zis și costrucția lui imagistică.

A doua imagine a „dipticului” are aceeași justificare de a fi fost atașată tocmai acestui text. Fotografia prezintă profilul poetului cu câteva detalii caracteristice identificării sale, profil proiectat pe stâncile de la țărmul Mării Cretei. Din textul poeziei reproduse sub fotografii putem extrage legenda acestei părți a dipticului : e vorba de același țărm de la Hersonissos, dintr-un loc în care poetul putuse să se convingă că eroina poemului său a revenit, implicând una din semnificațiile poeziei (aspect „deconspirat” și de o replică a scriitorului dată unui cititor al acestui ansamblu de text-imagine, publicat pe blog) : rolul oricărui poet ar fi tocmai acela de a sta mărturie pentru sesizarea concretă (aici chiar „fotografică), deci nemijlocit-documentată, a „trăirii poetice” a omului în lume.  

Poemul propriu-zis. De la bun început avem imaginea unui personaj, deci a cuiva care deține un rol deosebit, dar nu unic, aici cel de adevărată doamnă, enumerându-i-se „dovezile” : non țărancă, distinsă (în mers și în recuzita bastonului cu mânerul de argint), grijulie în respectarea elegantă a normelor (semnul crucii în direcția unui loc și el plastic descris, chiar dacă fără a putea fi reprezentat și în vreun detaliu fotografic). Dar caracteristicile de „personaj”, chiar eminent, sunt înlocuite de notații ce țin de-acum de datele unice ale unei „persoane”: marea era privită cu niște ochi ciudați,/ foarte vii și foarte stinși în același timp, nu în alte clipe. Aceste puține cuvinte ale unui neașteptat paradox (care exclude orice posibilitate de ilustrare vizuală) transformă un poem cu aspect de discurs epidictic (aici fiind vorba de un omagiu, al unui loc și al unor persoane) în poezie, reorientând textul spre enigmatic, misterios, ciudat, unic, generând emoție și tulburare. Imaginea Bătrânei Doamne nu mai poate fi asociată celorlalte persoanje surprinse de fotografia care o figurează și pe ea, așa cum nicio fotografie n-ar fi în stare să înfățișeze o Bătrână Doamnă în unicitatea și misterul ei.  Un poem ca acesta : da.