Cartea luptelor şi himerelor

Revoluţionarul intră în modernitate asemeni lui Pallas Athena, înarmat până în dinţi şi mişcat de visele sale. El este, vreme de un secol, pelerinul care bântuie lumea in căutarea bătăliilor pe care urmează să le poarte. Idealul său este un amestec, seducător, de bravadă,donchişotism şi de mistică a naţiunii. În subterane sau pe baricade, el este preotul războinic al unei noi religii care se propagă prin contaminare de idei şi de emoţii.

Secolul despre care scrie Adam Zamoyski în momumentala sa frescă se întinde între 1776 şi 1871, între independenţa americană şi sfârşitul Comunei din Paris. Este un veac de o intensitate paroxistică, unul in care se făuresc legendele care bântuie naţiuni şi inspiră arta. Este un timp al elanurilor romantice, dar şi al începuturilor naţionalismului. Solidaritatea dintre popoare devine, mai apoi, o confruntare mortală. Din matricea lui se ivesc marile seducţii ideocratice, atât de sângeroase în marşul său: etnicitatea şi clasa sunt reperele de la care se revendică o altă omenire.

Umanitatea detronează, pe soclu, o dată cu 1789 şi cu 1893, vechii idoli la care nimeni nu se mai poate închina. Aşa cum nota Camus în “ L ‘homme révolté”, regicidul este pragul dincolo de care se deschide un alt univers, populat de o credinţă politică ce impune nu doar mobilizare, ci şi jertfe. Revoluţia franceză, spre deosebire de cea americană, merge până la capăt în această căutare a absolutului. Politica pe care o propune este aceea a religiei politice. Focul sacru devoră destine şi se întinde spre a cuprinde un întreg continent.

Nebunia sacră

Şi poate că nimic nu ilustrează mai memorabil această capacitate a noilor idei de a se întrupa în concretul destinelor decât Napoleon Bonaparte însuşi. Efigia pe care o lasă posterităţii este una modelată de romantici şi de revoluţionari: el nu mai este despotul care a strivit libertăţile, el nu mai este autocratul sângvinar, ci înfrântul Prometeu legat de insula sa inospitalieră, profet al revoluţiei şi eliberator al energiilor ce şedeau adormite în întregi naţiuni.

Mitul lui Bonaparte este unul fără precedent prin anvergura sa. El traversează continente şi are potenţialul de a crea emuli în toate spaţiile spre care iradiază. Waterloo şi Sfânta-Elena sunt invocate cu pioşenie de cei care nu se pot regăsi în ordinea pe care o întemeiază Sfânta Alianţă. În oglindă, Napoleon este catalizatorul mutaţiilor ce afectează istoria naţiunilor cu care Franţa intră în luptă. Ocupaţia franceză provoacă renaşterea germană şi avântul lui Fichte. În vreme ce anul 1812 este începutul drumului care se incheia cu tragedia decembriştilor din Rusia.

Cartea lui Adam Zamoyski este istoria glorioasă şi teribilă a acestei pasiuni. Eliberatorii pot fi, pentru popoarele lor, un flagel ce întrece prin efectele sale de durată lungă trauma colonială. Dacă în Statele Unite revoluţia trece spre edificare constituţională, Bolivar şi napoleonii latino- americani pun temeliile unui viitor al autocraţiei şi al războaielor civile. Emanciparea Americii spaniole este pagina grandioasă din care nu se poate ivi temeinicia construcţiei, ci doar rivalitatea conflictelor intestine. Mitul este, ca şi în cazul Greciei, mai puternic decât realitatea adesea cumplită a ororii şi a violenţei. Cei care merg spre Americi sau în Grecia sunt animaţi de avântul întemeietor al eroilor antici.

Revoluţia este inseparabilă de cauza naţiunilor. Popoarele sunt chemate la lumină de geniul unic care le locuieşte. O dată cu Ossian şi cu falsul său monumental, fiecare dintre comunităţile etnice ale Europei este în căutarea trecutului din care să se nutrească gloria sa. Limbile reînvie, folclorul este privit ca un semn al creativităţii necorupte, portul local este regăsit ca un semn al identităţii. Pasoptiştii sunt înscrişi în acest tablou de familie al renaşterii europene. Ceea ce debutează ca un moment al concordiei va fi întunecat de rivalităţi etnocratice.

Între naţiuni, unele se detaşează ca purtătoare de torţă. Franţa este emblema nu doar a libertăţii, ci şi a emancipării. Ea este chemată să lupte şi să fie solidară cu cei care sunt încătuşaţi. Dincolo de Franţa se află Polonia: patosul cu care se investesc în luptă polonezii este unul prin excelenţă romantic. Polonia este, graţie înfrângerilor ei teribile, o naţiune christică, menită să sufere, spre a duce mai departe cauza renaşterii universale. Polonezii sunt soldaţii care se luptă pe toate câmpurile de bătălie ale libertăţii. De la epopeea lui Napoleon trecând prin cele două revolte strivite de Rusia şi sfârşind cu 1871, polonezii sunt educatorii popoarelor. Vocea lui Adam Mickiewicz este ascultată cu veneraţie, verbul său este cel al unui vizionar: identitatea noastră de români îi datorează Poloniei sigiliul ei intelectual.

Franţa, Polonia şi mai apoi Italia. Mazzini şi mai ales Garibaldi- două destine care posedă anvergura hugoliană a nemăsurii romantice. Italia la care visează, Italia pentru care luptă nu este aceea a lui Cavour. Ea este un monument menit să adăpostească geniul local ce este parte a geniului universal. Silueta lui Garibaldi se profilează, verdian, pe acest fundal de speranţe înşelate. Profet, războinic şi educator al naţiunii, Garibaldi este atras de marşul ce sfidează tronuri şi ordine a legitimităţii de vechi regim.

În această carte a revoluţiei, 1848 înscrie pagini încărcate de acest gust al înfrângerii din care se făuresc legendele. Kossuth, atât de implacabil în patriotismul lui etnic maghiar, devine, o dată cu eşecul revoluţiei maghiare, eroul salutat de americani şi de englezi ca un herald al libertăţii. Republica de la Roma, animată de Mazzini şi de Garibaldi, are un aer de tragedie antică: sacrificiile de acum sunt un semn al devoţiunii romantice.

Romanticii şi revoluţionarii devin sfinţii unui panteon laic. Moartea lor este un îndemn la solidaritate. Exilul este spaţiul în care amintirile sunt evocate, iar organizaţiile pan-europene imaginate. Înfrângerea este elogiată ca un moment al un moment al nobleţei ultime. Naţionalismul lor este, cel mai adesea, unul poematic şi fratern. După căderea lui Napoleon al III-lea, Garibaldi îşi oferă spada Franţei în luptă cu Prusia: naţiunile sunt unite, încă, în acest front sudat de ostilitatea în raport de autocraţie. Anexată de marxism-leninism, Comuna din Paris este cel din urmă semn al delirului revoluţionar european. Simbolic, polonezii sunt, şi de această dată, pe baricade, ca şi cum singura lor patrie ar fi curajul suicidar.

Viitorul nu este al romanticilor himerici, ci al celor care, prin idee şi sânge, făuresc naţiuni şi imperii ideocratice. Revoluţionarii bastarzi ai lui Neceaev se îndepărtează de Herzen prin amoralismul lor criminal. Fascismul şi comunismul sunt semnele gemene ale acestei mutaţii fatidice. Epoca nebuniei divine este încheiată. Începe aceea a crimei de stat.

Un comentariu

  1. Dușan Crstici says:

    Holy madness! De aici, până la sfânta mânie proletară, a fost un pas. Un singur pas, spre răul tuturor și distrugerea accelerată a planetei. Ați atins magistral toate, dar chiar toate ,jaloanele slalomului uriaș, al rostogolirii spre dezastru. Fraza de încheiere, definitorie, fără drept de apel! Cu deosebită considerație, Dusan Crstici, convins că perfecțiunea Congresului de la Viena , a fost de rău augur, ca de altfel, respectând proporțiile, si compoziția guvernului dictatorial carlist cu Preafericitul președinte al Consiliului de Miniștrii, aceștia fiind cu toții foști președinți ai aceluiași Consiliu. Nefericitul domn Micescu, si minunatele sale stampe japoneze, arse cu sfântă mânie proletară!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *