Despre propaganda rotund (în)cifrată

Dacă iarna trecută a adeverit faptul că frigul nu este o piedică în calea maselor largi de manifestanți, ba chiar, în spiritul lui „numai de-al dracului”,  au fost mobilizați și nou-născuți alături de senili respectabili dar nu foarte conștienți, precum și animale de companie, iată că și vara devine atipică prin manifestațiile care se anunță sau au fost deja; nici un cod, indiferent de culoare,  nu poate copleși apetitul românilor pentru demonstrații. Și, pentru ca totul să fie cât mai necruțător, mai nou se cunoaște cu luni înainte numărul participanților; desigur nu înseamnă că trebuie să și credem ceea ce se anunță, dar timpanul reține amănuntul mai ales că întotdeauna e ceva rotund,  imens și incredibil. Se va spune că se demonstrează și la alții, numai că aia e treaba lor, deși substratul e același.

Procedeul, indiferent cine îl utilizează, nu este nou. E mult mai vechi decât romanii, de data aceasta, numai că, pentru prima dată l-a clarificat Tacitus; analizând o anumită perioadă romană, a demonstrațiilor orchestrate de unii împărați,  istoricul constata că un rol esențial în inducerea controlată a unei stări isterico – incert – interogative în rândul cetățenilor, a poporului o are repetabila zvonistică și pe principiul – stabilit de Vergilius însă – „zvonul rău se răspândește mai repede ca orice”. Iar răul e întotdeauna imens. Dar și neutrul poate impresiona prin dimensiuni, dovadă că mărimea contează.

Esențial, crede corect Tacitus, pentru a controla populația, democratic desigur, este să-i alimentezi temerile și grijile personale, indiferent de circumstanțele reale care, oricum, nu interesează  clasa politică preocupată de discursul de clică, astfel încât dialogul interpoliticianist, cum remarca Suetonius, devine bârfă artistică sau măcar meșteșugită: „Până și bârfa a ajuns o artă”.

Chiar dacă nu avem un minister al propagandei, totuși suntem marcați controlat prin numere, cifre, de unde și exclamația „domle, dar mulți au fost!!!”, un rol având în această direcție și media vizuală. Nu poți să nu fii impresionat în prealabil deja, când cu o lună, două  înainte ești avertizat de o manifestație cu un milion de oameni; cifra îți intră în asemenea măsură în cap, încât nici nu mai contează pentru ce și dacă se va demonstra și cu atât mai puțin câți vor fi în piață. Milionul este dragostea netrădată a românilor, după cum se poate auzi și vedea la ani buni după tăierea zerourilor: „am dat cinci milioane” (în fapt cinci sute); e mai curând fudulia măruntului milionar falit.

În general,  istoria, fie mai veche, eroică  și fabulardă, fie mai nouă și dubioasă, ne-a învățat și obișnuit cu cifre mari și rotunde pe care nu le-a verificat nimeni pentru că nu prea avea cum să o facă, ele devenind cu atât mai impresionante cu cât tindeau și tind către  incredibil.

Primii care s-au dovedit magistrali în contabilizarea rotund  și exact cifrată au fost și rămân creștinii, altminteri elevi silitori ai veterotestamentarilor. Desigur nu vorbim în acest caz de manifestații (încă), ci de cei prigoniți dar învingători până la urmă, dovedindu-se încă de atunci ce minuni face o propagandă bine dirijată. Astfel, în Nicomedia ar fi fost arși exact 20.000 (două zeci de mii) de mucenici; mai corect de viitori mucenici după ardere, căci inițial, adică în viață fiind,  nu aveau de ce și cum să fie martiri. Cifra e cutremurătoare, dar în afara faptului că are menirea de a sublinia superlativ sadismul executanților, presupune un grătar imens sau un rug inimaginabil și generează firesc interogația de unde atâta materie primă?

Un alt caz revoltător și în egală măsură cutremurător prin caracterul nevinovat al victimelor și desigur prin numărul lor foarte exact ne este furnizat de ticălosul conducător Irod la ordinul căruia au fost sacrificați din motive de viitoare putere, 14. 000 (paisprezece mii) de bebeluși, evident de sex masculin, căci vizat era Unul anume, fiind vorba de conducere; de unde deducem că asemenea tuturor conducătorilor până în ziua de azi și cel de atunci spera să mai conducă mult și bine (pentru el). Analizată însă cu răceala rațională a vremurilor ulterioare, cifra sugerează o natalitate monstruoasă în zona măcelului, în ciuda faptului că stimularea ovulară cert nu era încă în trend. Fiind vorba de bebeluși, poate că și o cifră mai redusă dar tot rotundă ar fi fost de ajuns… Pe de altă parte mărimea impresionează, nu conținutul. Că propaganda își are și partea ei de deschidere mintală, o probează faptul că în acest caz, cel puțin, nu ține seama de  etate și mai ales religie, căci micuții masacrați erau de fapt circumciși, creștini neavând cum să fie încă în următorii treizeci de ani.

Trebuie subliniat însă dintru început că există câteva popoare menite ticăloșiei încifrate, după cum urmează: în vechime desigur romanii; mai aproape,  germanii și rușii, pentru ca și mai aproape să fie sârbii. Despre alții nu are rost să discutăm pentru că au civilizat lumea; ca atare, fiind învingători, orice am zice sau scrie  ar fi inutil. În general comentariile au caracter punitiv, ceea ce nu e cazul la unii. Cam așa se prezintă corectitudinea… istorică, adică infestată cu germeni politici.

Așa cu sugeram,  când e vorba de marile răutăți și monstruozități ale istoriei, nu pot lipsi romanii; la Thessaloniki, pe românește Salonic, pe aromână Sărună, răutatea sângeroasă a împăratului Theodosius (recunoscut totuși ulterior ca fiind cel Mare) a dus la măcelărirea de către legionari, pe stadionul municipal, în timpul unui spectacol de profil, a șapte mii de locuitori, preponderent femei copii și bătrâni. Că o legiune romană avea șase mii de membri, e un aspect recunoscut de peste două mii de ani, iar eficiența ei s-a probat în timp, existând și documente scrise în acest sens; povestea despre cei șapte mii de tesaloniceni însă șchioapătă la fiecare pas în primul rând pentru că femeile și copiii nu aveau acces pe stadioane și circuri. Cifra era necesară însă pentru a justifica penitența la care îl va supune pe împărat episcopul Ambrozie al Milanului, ambițiosul și eficientul constructor al Bisericii, convins (?) că e deținătorul mesajului divin prin care împăratul trebuie să se supună episcopului ce-L reprezintă pe Dumnezeu pe pământ. Cifra rămâne discutabilă, după cum îngenuncherea imperatorului la mila episcopului pe treptele bazilicii e o poveste impresionantă, infirmată însă istoric. Dar cum nici o credință nu e construită pe ceea ce numim adevăr istoric, pentru că și acesta e cel puțin discutabil și interpretabil, înțelegem de ce credinciosul cugetă pe lângă istorie.

Evul de mijloc aduce de asemenea o puzderie de cifre gonflate și rotunde, mai ales când e vorba de lupta împotriva necredincioșilor, până la urmă împotriva celor care nu sunt ca noi și cu noi. Desigur că și elementul patriotic crește odată cu cifrele. Aici deja simțim ceva din  spiritul viitoarelor manifestații de la noi. S-a dovedit că armatele din zeci de mii de cavaleri ai crucii, niște tembeli nespălați la propriu care întâi au vandalizat creștinește Constantinopolul, erau din câteva sute, pentru simplul motiv că nu existau mai mulți; gloata trebuia să rămână la lucru. Armatele de 100.000 (una sută mii) sau 200.000 (două sute de mii) de osmanlâi, necredincioși desigur, înfruntate de o mână de răzeși, sau ce-or fi fost, credincioși și viteji evident, nu puteau fi ca atare pentru că ar fi însemnat ca de fiecare dată, vorba poetului „întreg aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot”, ceea ce,  s-o recunoaștem, chiar sună im-presionant și –posibil.

Mai aproape  de vremurile noastre, grandioasele adunări populare, de tipul Câmpia Libertății sau a altei stări dorite, și-au avut măreția lor prin cei 100.000 (una sută mii) de români (nici azi nu știm cine și cum i-a numărat) care însă nu decideau nimic ci, în cel mai bun caz, confirmau cu entuziasm aranjamentele politice din culisele altora.

Al doilea război mondial, supremă sinteză a ororilor (anti)umane aduce cifre, comentabile, referitoare însă la învinși; corecți chiar și după înfrângere, germanii contabilizează între 30 și 40 de mii de morți în urma bombardării Dresdei de către aliați. Nu numai că cifra e considerată umflată de către învingătorii  care propun între 5 (cinci) și 10 (zece mii), dar la Londra i s-a ridicat o statuie strategului RAF din acea vreme pentru a le închide gura învinșilor, după cum comemorarea bombardamentului la Dresda e considerată anual o manifestare a neonaziștilor și nu a urmașilor celor decedați.

Cam în aceeași direcție s-a situat și mizeria contabilă din fosta Iugoslavie, abil regizată de cine avea interesul să o facă; dacă cifrele mărunte au primit numele de pierderi colaterale (expresia îi aparține unui politician englez, la conferințele de presă) fiind vorba de zeci, cel mult sute, deci neimpresionant, situația s-a schimbat cu ocazia unui masacru (numai sârbii puteau să-l săvârșească…) a cărui amploare (?) numerică a fost dată publicității după negocieri intense cu ușile foarte închise, ferecate, unii optând pentru diminuarea cifrei (cerute de o parte și   care oricum depășea cu mult și impertinență realitatea), tocmai pentru a fi credibilă. După discuții care au durat până în noapte s-a ajuns de la ceruta cifră de 40.000 (patruzeci de mii) la 8000 (opt mii), cu promisiunea făcută celor interesați că se vor mai identifica cadavre și pe viitor dacă va fi nevoie. De fapt, așa cum subliniam deja, cifra umflată e impresionantă dar nu credibilă. În acest sens trebuie citat și ca o probă de cinism contabil politic un ideolog  nazist (Goebels, după unii, alții i-o atribuie lui Lenin, ceea ce ar fi doar o schimbare onomastică) care afirma că uciderea unui om reprezintă o crimă, a doi – dublă crimă, uciderea câtorva zeci sau sute e un măcel, iar exterminarea unui milion – un lucru pe care nu-l va crede nimeni.

Mai trebuie amintită și contabilizarea neclară, din motive destul de transparente. Spre pildă pe un post sunt anunțați 40.000 (patruzeci de mii) de manifestanți antiguvernamentali; la aceeași oră, în funcție de aservirea politică, un alt post anunță 20.000 (douăzeci de mii), pentru ca unul neutru precum catârul, să afișeze 100.000 (una sută mii). Nu e ceva nou; aflăm de „un milion de morți și răniți”, deși e clar că între a muri și a fi rănit e o mare diferență; sau de tipul „peste un milion de români au fost torturați în temnițele comuniste sau și-au pierdut viața” (nu se spune din ordinul cui), deși nici în cele precomuniste nu era mai bine, după cum mărturisesc  cei pățiți; peste , în acest caz, poate reprezenta 1 (unu) sau 999 de mii, după cum, la fel, una e să mori și alta să fii torturat  păstrându-ți suflarea ulterior în schimbul unor rapoarte periodice, pentru ca, după câteva decenii, să devii simbolul viu al luptei pentru libertatea  poporului, în urma deciziei „alor noștri”.

În ansamblu deci, contabilitatea face istoria sau măcar o modelează pentru urmași nu neapărat în interesul lor.

Revenind la marile manifestații revolute sau viitoare, mai cu seamă la cele cu participare milionară, tocmai pentru că inițiativa și scopul se pierd undeva în ceață, pentru a avea satisfacția milionului, deci a milionarului autohton sau din diasporă, păstrând denumirea, să procedăm totuși realist precum Banca Națională a României, să tăiem adică patru zerouri și vom avea valoarea reală  nu doar a monedei naționale ci și a milionului de manifestanți.

 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *